Victor BANȚA: România nu pierde valori. Le gonește

Nu scriu ca să plac. Nu ca să fiu „echilibrat”, ci ca să spun un adevăr care irită mai tare decât orice insultă: nu ne lipsesc valorile, ci capacitatea de a trăi cu ele.

Scriu ca să fie limpede: Mecanismul care i-a împins pe Brâncuși, Palade, Celibidache sau Magheru la margine funcționează identic, doar cu metode mai „elegante”. Nu mai avem exil forțat. Avem exil administrativ.

CITEȘTE ȘI: De la exigență la compromis, o tranziție periculoasă

La noi în țară valoarea nu este nici recunoscută, nici apreciată și nici respectată.  În orice domeniu, valoarea este suspectată ca nonvaloare, relativizată, iar după ce e confirmată este imediat eliminată.

Ești bun? Poate ești tolerat.

Ești foarte bun? Imediat ești pus sub „lupă”.

Ești excepțional? Cu siguranță devii o problemă precum ghimpele în ochii „baronilor” care ar face orice să scape de tine.

Nu e nevoie să fii dat afară. Este suficient să fii tras „pe dreapta” sau să nu ți se ofere posibilitatea de a te manifesta și să nu mai ai acces la infrastructură.

Începi să te simți stingher, în plus. Și atunci pleci de bună voie în lume, unde-ai vedea cu ochii!

Iar după ce reușești în altă parte a lumii, România te revendică ipocrit, de cele mai multe ori, când părăsești lumea fizică și nu mai rămâne decât gândirea, scrierile și operele valoroase.

Brâncuși, momentul zero al refuzului

Constantin Brâncuși a făcut școala în România, a creat în România, a avut chiar discipoli.  El nu a fost de neînțeles, ci a fost respins oficial.

Pentru România, sculptura lui era „prea simplă”. Prea burgheză! Pentru lume, operele sale au fost actul de naștere al sculpturii moderne și au fost ridicate la rang de capodopere.

Refuzul recunoașterii sale a arătat ceva esențial: statul român nu știe să recunoască valoarea cât timp este vie. O acceptă doar după ce nu mai poate schimba nimic.

Pașoptiștii și România construită din exil

România modernă s-a născut din oameni izgoniți, urmăriți, marginalizați, chiar omorâți.

Nicolae Bălcescu, moare în exil după o viață în sacrificiul țării.

Avram Iancu, abandonat de statul pentru care a luptat.

Mihail Kogălniceanu, format intelectual în Occident.

Gheorghe Magheru, valoarea folosită și apoi aruncată la gunoi. General și lider real al Revoluției de la 1848, mason într-o epocă în care francmasoneria era o rețea de idei și solidaritate a elitelor, nu un clișeu. Cât timp a fost util, a fost acceptat. Când a devenit incomod, a fost împins în umbră.

Tiparul e vechi dar  încă mai funcționează. Deși majoritatea pașoptiștilor erau masoni, cu gândire avangardistă și elitistă, aceștia nu au fost protejați de rețeaua care trebuia să fie scutul valorii. Pașoptiștii au înțeles ceva esențial: valoarea nu supraviețuiește singură, are nevoie de structură.

Problema României n-a fost lipsa rețelelor, ci faptul că în timp, rețelele au abandonat meritul și au protejat mediocritatea.

Istoric, Francmasoneria era o rețea de idei și solidaritate, nu un clișeu. Pașoptiștii au înțeles că elitele fără solidaritate sunt ușor de distrus.

Astăzi însă, nici rețelele nu mai recunosc meritul, ci poziția și banul. Nu mai ridică oameni competenți, ci îi blochează pe cei care nu pot fi controlați. Aici apare confuzia gravă: nu rețeaua e problema, ci scopul ei. Când rețeaua nu mai servește binele public, devine anticorp împotriva valorii. Efectul real: fuga tăcută.

CITEȘTE ȘI: Brâncuși evacuat chiar din orașul său

Știința, locul unde România pierde cel mai mult

Aici lista devine mai mult decât jenantă, rușinoasă.

George Emil Palade, Premiul Nobel pentru Medicină. România l-a „descoperit” după Nobel;

Henri Coandă, pionier al aviației moderne, ignorat decenii.

Hermann Oberth, părintele rachetelor moderne, baza programelor spațiale occidentale.

Victor Babeș, fondator al microbiologiei moderne.

Ștefan Odobleja, precursor al ciberneticii, recunoscut postum.

Ana Aslan, celebră mondial, suspectată intern.

România nu a pierdut acești oameni din întâmplare. I-a pierdut pentru că nu știe nici să aprecieze și nici să protejeze excelența.

 

Exilul cultural. România validată din afară

Mircea Eliade, consacrat la Chicago.

Emil Cioran, prea lucid pentru confortul local.

Eugen Ionescu, respins aici, nemuritor la Paris.

Tristan Tzara, fondator al avangardei mondiale.

Acești oameni nu au fugit de România. Au fugit de mediocritatea organizată.

Sergiu Celibidache, testul suprem. El nu a fost exilat politic. A fost incompatibil cu improvizația.

A cerut rigoare, disciplină, excelență. România i-a oferit orgolii mărunte și haos. Nu avea cum să rămână.

Prezentul: aceeași boală, metode mai subtile

Astăzi nu mai alungăm fățiș ci prin: blocaje administrative, discreditare publică, acces selectiv și tăcere instituțională.

Valoarea deranjează pentru că pune în evidență și expune impostura.

 

Cum arată astăzi alungarea valorii?

Astăzi nu ți se spune „pleacă”. Ți se spune: „nu e momentul”; „nu sunt fonduri”; „nu se poate legal”; „mai vedem la anul”; „nu e prioritate” etc.

Iar între timp: proiectele sunt „pe cu culori politice adecvate”, deciziile se iau în cercuri închise, competența devine un risc, nu un atu. Privitul „peste gard” și „să moară și capra vecinului” au devenit sport național.

Azi, valoarea nu mai este respinsă frontal. Este marginalizată până pleacă de bună voie.

CITEȘTE ȘI: Un an al bunului-simț? Speranța fragilă a unei Românii care își caută echilibrul

Gorjul, laboratorul mediocrității instituționalizate

În Județul Gorj, mecanismul este vizibil cu ochiul liber.

Avem oameni: cu studii serioase, cu experiență reală, cu rezultate vizibile, cu viziune, cu demnitate și cu structură. Dar nu ei decid. Nu sunt promovați. Și nu sunt chemați la masă.

De ce?

Pentru că administrația locală nu caută competență, ci control, dependență și corupție.

Iar controlul nu se face cu oameni care gândesc liber, ci cu oameni dependenți.

În Târgu Jiu, instituțiile publice au devenit spații de autoprotecție, nu de performanță.

Funcționarul competent este incomod. Specialistul independent este periculos. Cetățeanul informat este tratat ca „agitator”. Iar pe multe posturi cheie sunt numiți oameni fără competențe.

De ce?

Pentru că valoarea cere: reguli clare, transparență, responsabilitate și rezultate măsurabile. Iar sistemele slabe nu pot livra așa ceva.

De ce nu sunt cooptați profesioniștii?

Răspunsul este brutal de simplu: pentru că ar schimba ierarhiile reale.

Un profesionist vede repede unde se pierd banii. Întreabă de ce proiectele nu se termină. Cere indicatori măsurabili, nu povești și nu acceptă „merge și așa”.

Iar asta destabilizează rețelele de confort, în spiritul legii „omerta” și cu „decartări” periodice

Iar aici se rupe legătura dintre instituție și interesul public.

 

De ce contează asta acum ?

Pentru că România nu-și mai poate permite luxul de a-și alunga valorile.

Nu într-o perioadă cu fonduri europene masive, cu presiuni de conformare, cu crize multiple (energetice, sociale, administrative), cu războaie la granițe și orașe care pierd populație și sens.

Fără oameni competenți în interiorul instituțiilor, totul devine decor.

Concluzia

Ce se întâmplă, de fapt? Cei competenți sunt împinși afară. Specialiștii sunt descurajați. Tinerii capabili pleacă și nu se mai întorc. Iar comunitățile rămân captive improvizației și mediocrității.

Nu din întâmplare. Ci pentru că sistemul respinge competența ca pe un pericol..

Până atunci, vom continua să facem ce știm mai bine: să ne mirăm că „nu se poate”, să ne plângem că „nu sunt oameni”, să comemorăm valori pe care le-am respins când erau aici.

Nu e o tragedie istorică. E o responsabilitate prezentă.