Victor BANȚA: Hoția modernă fără cagula, are sacou și vorbește despre dezvoltare

Scriu doar pentru a trage puternic alarma. Suntem martorii aceleiași piese jucate, la nesfârșit, cu aceiași actori și cu aceleași trotuare, aceleași borduri schimbate obsesiv, aceeași stradă spartă și refăcută a nu știu câta oară.  Studii peste studii, care mai de care mai inutile plătite regește, aceleași „inaugurări” ale nimicului.

CITEȘTE ȘI: De la exigență la compromis, o tranziție periculoasă

Pentru multe orașe, „dezvoltarea” arată așa: șantiere mici, zero proiecte mari, mult zgomot, zero viziune, zero competență. Se face doar ca să se vadă ceva, nu ca să conteze.

Totul e legal, semnat, ștampilat. Și tocmai asta e tragedia: legal nu înseamnă și corect.

Am observat în spațiul public un tip de baron local, mai mult sau mai puțin cunoscut, cu „implicări” cunoscute, care a „legiferat” cutuma precum că: dacă încalci legea civilă nu e penal, fiindcă legea nu are sancțiuni. Se poate!

CITEȘTE ȘI: Brâncuși evacuat chiar din orașul său

Când încalci o lege fără sancțiuni nu ești „curat”. Produci prejudicii. Obții avantaje. Asta se numește ABUZ. Și da, e penal.

Așa că baronașule, impune cutume cu iz de lege, instigă-i la încălcarea legii pe angajați, rudele, ca să semneze proiecte „umflate cu pompa”, creându-le senzația că nu fac fapte penale și apoi să vezi cum răspund toți: penal, administrativ și civil. Ai nenorocit niște oameni ca tu să te ascunzi „după deget”.

Primarii lui nu trebuie să fie corupți. Suficient să fie comozi, previzibili, buni executanți ai baronului. Cine întreabă,  are „probleme”. Cine tace, știe cum merg lucrurile. Așa se conduce fără răspundere.

Așa se câștigă alegeri fără performanță. Și când vine nota de plată, ghici cine o achită?

Nu ei. Nu baronașul. Noi toți, ceilalți, prin taxe, prin nervi și, în disperare, prin emigrare.

Orașele nu mor din lipsă de bani. Mor din lipsă de coloană vertebrală și din nerespectarea legii.

După fiecare spectacol: nu mai sunt bani; am intrat în criză; strângem cureaua și creștem taxele.

Sintagma asta cu „nu sunt bani” apare doar după ce banii au fost tocați fără cap și fără coadă.

Hai să fim serioși: fără o reformă administrativă reală, tăierile și mărirea taxelor nu sunt responsabilitate fiscală, ci combustibil pentru hoție.

A băga mai mulți bani într-un sistem stricat înseamnă: devize mai umflate, rețele și mai bine hrănite.

Adică: o cagulă mai încăpătoare și sacouri tot mai largi pentru „Gulerele albe”.

CITEȘTE ȘI: Un an al bunului-simț? Speranța fragilă a unei Românii care își caută echilibrul

Turnând bani peste această „scenă” e ca și cum pui un pansament scump peste o cangrenă.

Banii nu cad din cer. Ei vin din bugetul de stat prin programe naționale finanțate de Ministerul Dezvoltării, prin programe naționale de dezvoltare dimensionate corect. La centru se aprobă, apoi se alocă și se semnează.

Jaful nu se face sus, la minister, în suprastructura administrației. Ci jos în „infrastructura” administrației publice. Ministerul finanțează. Administrațiile fac ce fac cu banii. Și, indirect, îi folosesc pentru cosmetizare electorală, pe firme „ale baronilor” care „dezvoltă” deseori proiecte fără impact și lucrări refăcute la nesfârșit sau chiar neterminate.

Aici se rupe filmul. Nu la centru, nici la minister, ci pe teren, la firul ierbii.

Hoția modernă nu mai e noaptea cu plicul. E ziua, la vedere, cu proceduri, comisii și prin „respectarea legii”. Hoțul modern poartă sacou, vorbește frumos și recită: „dezvoltare durabilă” ca pe o mantră.

Și acum, că e la modă, apare la vedere și cu engagement: facem să fie bine!

Când PIB-ul scade și vii cu austeritate, nu salvezi economia. O sufoci. Exact ca un medic care scoate oxigenul unui pacient în comă. Doar poza iese bine. Și asta contează mai mult decât țara.

Există o regulă sănătoasă: când economia scade, micșorezi taxele. După ce economia crește semnificativ, le poți crește. O știe orice student de anul I de la „Științe Economice”. Nu pui lațul și nu-l strângi mai tare în jurul gâtului.

Știu cum arată frica, nu din filme, cea din oameni. Acei oameni care știu perfect: ce nu merge, cine și de ce câștigă, cum se scriu caietele de sarcini și cum se fragmentează contractele, „legal”. Acei oameni  care tac, nu pentru că sunt slabi, ci pentru că au rate, copii la facultate, părinți… „pe Pământ, nu în gând”. Și pentru un salariu de care depind. Sunt oameni care ar da orice să aibă un lider, nu un baron, șef. Să aibă susținere în competențe, nu în măsura fustei sau a decolteului. Sunt oameni care știu, vor dar tac. Și tăcerea duce încet dar sigur la moarte clinică. La moartea unei economii care încă are putere și resurse să iasă din această criză, „făcută, nu născută” și declanșată de incompetența unor guverne care au crezut că dacă îndatorează țara și îndestulează primarii pot fi chiar Președinți.

Asta e România reală. Nu cea din comunicate.

Tocmai de aceea, eu nu mai tac. Tăcerea ne-a costat deja prea mult.

Iar dacă textul ăsta deranjează, înseamnă că doare unde trebuie.