Modelul ierarhiei piramidale în care grupul decidenților finali este foarte restrâns, eventual redus la o singură persoană, a fost revigorat în ultimele decenii în special de către corporații și a devenit deja formă mentală a generațiilor mai tinere care ajung să se dedice trup și suflet corporației până la identificarea cu aceasta. Aș spune că perioada în care am gânditt efectiv pluralist și democrativ a fost destul de scurtă. Modernității i-au trebuit secole pentru a ne scoate din ierarhia aservirii generată de binomul relației dintre stăpân și slugă, abia sfârșitul secolului al XX-lea reușind despărțirea aparent deplină de reminiscențele autoritarismului în diversele sale forme, după ce a experimentat atrocități cumplite.

Văd însă că în loc de continuarea acestui proces al deschiderii societății spre un pluralism dialogal și critic, în ultima vreme reapare preferința pentru exercitarea autoritară a puterii, uneori, chiar dacă pare paradoxal, din dorința de confort a unei civilizații care își pierde valorile libertății și ale gândirii critice. Aud voci care spun, „Este prea multă negociere, este mai bine să decidă cineva și gata!”  Or, dacă societatea a progresat în privința drepturilor și libertăților cetățenești, a fost tocmai pentru că au fost anihilate posibilitățile capturării puterii și a exercitării ei autoritare, uneori prin mijloace violente. Iar în această ecuație social-politică un rol decisiv l-a jucat pluralismul politic, căci, oricât de imperfect al fi, sistemul alegerilor democratice și al alternanței la putere rămâne cel mai bun dintre cele realizate de-a lungul istoriei.

CITEȘTE ȘI: România în stare hibridă

Înainte de 1989, în regimul comunist, am trăit experiența unei autorități excesive într-un sistem totalitar în care nu puteam schimba nimic dacă aveam o altă părere. Trecerea la democrație și libertate s-a produs brusc și s-au văzut inerțiile. Gândirea dominantă era tot în formele autoritarismului și ale dominației. Liderii politici tânjeau după vârful unei puteri autoritare, invocând deseori că reprezintă poporul, iar nu o parte a lui. Unul s-a declarat chiar „emanație” a poporului, iar profeții politici anunțau cu scepticism că ne vor trebui decenii pentru a deprinde exercițiul democratic. Totuși, jocul democratic a început să devină o stare de fapt, în ciuda tentațiilor pentru căutarea „licuriciului”.

Din păcate, în paralel cu procesul de consolidare a unei vieți democratice s-au conturat două tendințe care l-au subminat. Pe de o parte, discursul public s-a deteriorat calitativ, fiind adesea adus în derizoriu de fapte și aserțini publice ale unor lideri politici, fie acestea și voci prezidențiale. Mijloacele de comunicare de masă au amplificat această degradare a mesajelor, așa că, în cele din urmă, nu se poate vorbi despre prea mult respect față de celălalt, ci, deseori, doar despre bășcălie. Pe de altă parte, nici clasa politică nu s-a ridicat la înălțimea așteptărilor, nu s-a dovedit nici expertă și nici eroică, ci s-a pierdut în complicități și conflicete sterile, prea puțin preocupată de binele public și de o transformare serioasă a societății românești.

CITEȘTE ȘI: Profesorii și educația, din nou la margine de buget

Toate acestea, cumulate și conjugate, ne-au dus într-o zonă de vulnerabilitate și la atingerea unui punct critic de la care se poate vorbi despre riscuri democratice. Dar chiar dacă nu avem deloc o părere bună despre partidele politice, chiar dacă nimeni altcineva decât clasa politică nu ne-a dus în încurcătura economică în care ne aflăm acum, problema nu este de a ne situa într-un fel deasupra partidelor și de a minimaliza rolul jocului politic democratic. Am auzit persoane care spun că oricum nu contează, că decizia nu ne aparține nouă, că „Ei” fac și desfac. Adică acolo, undeva sus, sunt decidenții, iar părerea noastră nu contează. Altfel spus, suntem într-o situație în care democrația reprezentativă a ajuns la marginile ei și pare să nu mai aibă forță pentru că mecanismele ei pot fi înlociute de alte tehnici ale exercitării puterii.

CITEȘTE ȘI:  Jocuri politice fără orizont. Modelul parameciului

Așadar, oricât de precară ne-ar fi clasa noastră politică, problema nu este de a o pune pe linie moartă și de a ne situa deasupra partidelor, ci de a reforma societatea și de a da readuce politicul spre normalitatea democratică. Societatea civilă este aceea care poate contrabalansa aceste tendințe disipative, însă mă tem că forțele ei sunt șubrezite de mentalități deloc transformatoare. Ce-i de făcut? Să întrebăm șeful de trib?

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114