În timp ce neuroștiința decodează cu o precizie fascinantă circuitele adicției, societatea românească asistă la o formă mult mai pământeană de dependență, cea a unui sistem blocat în propriile mecanisme birocratice, unde tinerii vulnerabili rămân captivi între promisiunile legislative și realitățile clinice severe.

CITEȘTE ȘI: Iluzia invulnerabilității. Ce se întâmplă în creierul adolescentului după prima doză

Modelele actuale ne explică fidel cum substanțele psihoactive modifică circuitele de recompensă ale creierului aflat în dezvoltare, împletind vulnerabilitatea biologică cu cea psihologică. Prin urmare, problema nu ține de lipsa cunoașterii medicale sau a bunelor intenții din partea profesioniștilor din instituții. Dificultatea majoră apare atunci când aceste date teoretice și eforturile izolate trebuie traduse într-un sistem de îngrijire integrat și funcțional. Odată ce părăsim teritoriul confortabil al conferințelor medicale, realitatea ne oferă un spectacol dezarmant: o birocrație de o coerență impecabilă în propria-i neputință.

Totul începe, de regulă, cu o descoperire accidentală pe care nicio familie nu dorește să o facă. Un plic suspect în rucsac, o schimbare bruscă de comportament, abandon școlar sau universitar, ori izolarea totală de societate. Uneori, debutul conștientizării este mult mai brutal, cu un apel de la camera de gardă a unui spital de urgență.

După șocul inițial, familia pornește în căutarea ajutorului. Este momentul în carese declanșează o cursă contracronometru în care, din păcate, reperele sunt neclare. Mediul educațional sau angajatorii, vizibil alarmați și dornici să își protejeze reputația de unități de elită, ridică din umeri și trimit politicos familia către medicul de familie. Acesta, conștient de limitele competențelor sale, oferă rapid o trimitere către un psihiatru.Ajunși în cabinetul de psihiatrie, părinții află un adevăr medical incomod, faptul că dependența nu poate fi tratată printr-o simplă rețetă sau printr-o consultație de douăzeci de minute, iar psihiatrul constată nevoia unor structuri specializate în adicții care, în multe regiuni ale țării, sunt extrem de limitate sau lipsesc. Este nevoie de o întreagă echipă multidisciplinară, formată din psihiatru, psihoterapeut specialist în adicții și asistent social. O echipă splendidă care, deși obligatorie în ghidurile clinice internaționale, lipsește cu desăvârșire în multe din orașele țări. Astfel, părinții devin, prin forța împrejurărilor, manageri de caz pe cont propriu, fiind nevoiți să asigure legătura între instituții care rareori comunică direct între ele.În timp ce marile centre universitare mimează abundența de soluții, restul țării se confruntă cu un deșert terapeutic. Pentru a găsi servicii specializate pentru minori și tineri, familiile sunt nevoite să parcurgă sute de kilometri, transformând dreptul la recuperare într-o chestiune de noroc geografic și potențial financiar.Această asimetrie alimentează o veritabilă geografie a abandonului.

CITEȘTE ȘI: Realitatea din spatele sloganelor: De ce eșuează prevenția clasică în fața drogurilor

Din punct de vedere clinic, este o raritate ca un tânăr să se prezinte la evaluare având ca unică problemă consumul de substanțe. În marea majoritate a cazurilor, adicția se instalează pe un teren deja vulnerabil, drogulfiindfrecvent, o formăprimitivășidisperată de auto-medicație careacoperă temporar o depresie nediagnosticată, o anxietate socială severă, sau traume psihologice.

O altă nuanță importantă se manifestă la nivelul redenumirilor instituționale. Centrele de Sănătate Mintală (CSM), pilonii care duc greul psihiatriei comunitare și care au tratat dintotdeauna, în regim ambulatoriu, întreaga patologie psihiatrică, inclusiv adicțiile, au fost redenumite sub umbrela noului ordin drept „Centre de Sănătate Mintală pentru Prevenire și Tratarea Adicțiilor”. Pentru publicul larg, măsura poate lăsa falsa impresie că s-a înființat o rețea complet nouă, dedicată exclusiv acestui fenomen. În realitate, vorbim despre aceiași profesioniști dedicați care gestionează de ani de zile cazuri complexe, doar că acum munca lor de zi cu zi a primit o etichetă birocratică nouă, aplicată peste aceleași resurse și spații neschimbate.

Cea mai mare vulnerabilitate a sistemului în ceea ce privește  traseul terapeutic se manifestă în perioada post-tratament.Orice specialist știe că externarea dintr-o secție de psihiatrie sau finalizarea unei cure de detoxifiere reprezintă doar introducerea dintr-o carte extrem de lungă. Adevărata recuperare începe în momentul în care simptomele acute dispar, iar tânărul trebuie să se reîntoarcă în comunitate. Odată trecut de porțile spitalului, tânărul este redat exact aceluiași mediu din care a plecat cu aceiași prieteni, aceleași tensiuni și, evident, aceiași dealeri.

CITEȘTE ȘI: 1 Iunie dincolo de clișee: Cum să-i oferi copilului singurul dar care nu are preț: certitudinea că este văzut și auzit

Fără un suport constant și structurat, riscul de recădere devine o certitudine matematică.

Ce oferă statul român după externare? Răspunsul este de o simplitate frapantă: aproape nimic. Programele post-cură dedicate tinerilor sunt practic inexistente, consilierea familială este un lux teoretic, iar monitorizarea pe termen lung este lăsată în grija sorții. În prezent, acest efort uriaș cade aproape exclusiv pe umerii familiilor, care își epuizează resursele emoționale și financiare pentru a compensa absența unor servicii publice post-spitalicești.Ei sunt cei care devin, peste noapte, experți în logistică medicală, telefonează la zeci de instituții, caută recomandări pe forumuri pentru a găsi un psiholog competent, își consumă toate economiile pe consultații la clinici private și își iau concedii sau își dau demisia pentru a-și păzi copiii non-stop.

Sistemul românesc pare să sufere de o lipsă cronică de memorie instituțională. Responsabilitățile sunt lăsate într-o zonă gri, iar comunicarea inter-instituțională depinde exclusiv de bunele intenții sau de inițiativa personală a unor profesioniști care aleg să își depășească atribuțiile de dragul salvării unei vieți.

Ca psihiatru, am oportunitatea de a observa fenomenul consumului de substanțe în rândul tinerilor din două perspective complet diferite. În cabinete, mă întâlnesc cu faza acută a problemei, tineri adulți care ajung la evaluare după luni sau ani de consum, de obicei însoțiți de familii epuizate, experimentând abandon școlar, episoade severe de anxietate, depresie, psihoză și degradarea relațiilor personale. În paralel, în cadrul programelor de prevenție din școli, întâlnesc tineri aflați la început de drum, înainte ca substanțele să le fi dictat ritmul vieții.

CITEȘTE ȘI:  22 Mai: reflecții de Ziua Internațională a Biodiversității din cabinetul unui psihiatru

Este evident că abordarea exclusiv din perspectiva ordinii publice sau utilizarea unor campanii de prevenție bazate pe descurajare și stigmatizare nu sunt suficiente în fața unei probleme de sănătate publică atât de complexe. Tinerii care dezvoltă tulburări legate de consumul de substanțe au nevoie, înainte de toate, de îngrijire medicală, suport psihologic de lungă durată și un mecanism social stabil de reintegrare, nu de marginalizare.

Pentru a nu mai pierde generații întregi într-un labirint birocratic, reforma trebuie să înceapă cu introducerea unor programe reale de sănătate mintală în mediul educațional, axate pe managementul emoțiilor, nu pe tactici de înfricoșare. Este urgent ca normele stipulate în ordinele ministeriale să prindă viață în fiecare județ prin finanțare directă, creând trasee clare de colaborare. În cele din urmă, reabilitarea nu poate exista fără centre de zi și programe flexibile care să permită reluarea studiilor sau integrarea pe piața muncii.

Atunci când merg în școli pentru activități de prevenție, elevii mă întreabă uneori, cu o candoare tulburătoare, ce ar trebui să facă dacă observă că un prieten sau un coleg de clasă a început să consume substanțe psihoactive. Răspunsul meu, ca medic, este întotdeauna același: să ceară ajutorul unui adult și să apelezecât mai repede la specialiști, pentru că timpul este cel mai important aliat pe care îl au.

CITEȘTE ȘI: Pierdere, tranziție, reconstrucție. Schimbarea, adaptarea și echilibrul psihic în viața cotidiană

Paradoxul apare atunci când aceeași întrebare este adresată sistemului public de sănătate. Pentru multe familii, răspunsul nu este un traseu clar către îngrijire, ci o succesiune de informații incomplete, redirecționări și servicii greu de identificat. În locul unui parcurs coerent, părinții descoperă un sistem fragmentat, în care fiecare zi de întârziere poate însemna agravarea unei probleme deja instalate.

Este responsabilitatea noastră, ca societate și ca profesioniști, să construim un sistem în care solicitarea de ajutor să primească un răspuns rapid, coordonat și accesibil, indiferent de locul în care trăiește familia sau de resursele sale. Pentru că, în domeniul adicțiilor, timpul nu este doar un indicator al eficienței intervenției, de multe ori, el face diferența dintre recuperare și pierderea unei șanse care nu mai poate fi recuperată.

Cea mai mare barieră în calea unei soluții reale nu este lipsa fondurilor, ci această eroare persistentă de perspectivă. Rămâne de văzut dacă strategiile viitoare vor coborî în cele din urmă de pe pliantele colorate direct în realitatea clinică a unui sistem de îngrijiri post-cură, acea verigă vitală a reabilitării pe termen lung care astăzi lipsește aproape cu desăvârșire.

CITEȘTE ȘI: Ce se ascunde în spatele zâmbetelor și florilor de 8 martie. Realitatea nevăzută a multor femei

Articolul se bazează pe experiența mea profesională ca medic psihiatru, în activitatea clinică desfășurată alături de tineri și familiile acestora, precum și pe implicarea în programe de prevenție a consumului de substanțe în unități de învățământ.

Până data viitoare, să nu uităm că un creier în suferință nu are nevoie de stigma sau un dosar penal, ci de un traseu complet și corect spre vindecare.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114