Prof. Gheorghiță Geană: Note de jurnal cu Constantin Noica – partea I
Gheorghiță Geană este una dintre personalitățile importante ale antropologiei filosofice și ale gândirii umaniste românești contemporane. Profesor universitar doctor, cercetător și eseist, Gheorghiță Geană și-a dedicat activitatea studiului omului ca ființă culturală, explorând legăturile dintre filosofie, antropologie, mitologie, simbol și identitatea spirituală a comunităților.
Format în tradiția marilor școli de gândire românești, el s-a remarcat prin preocuparea constantă pentru recuperarea dimensiunii profunde a culturii române, prin dialogul cu operele unor mari intelectuali precum Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga sau Mihai Eminescu. Cercetările sale urmăresc modul în care omul își construiește sensul existenței prin limbaj, tradiție, credințe și valori.
Un loc aparte în opera sa îl ocupă reflecția asupra relației dintre individ și comunitate, dintre universal și particular, dintre experiența concretă a vieții și marile întrebări ale filosofiei. Prin perspectiva sa antropologică, Gheorghiță Geană analizează omul nu doar ca obiect al cercetării științifice, ci ca ființă creatoare de simboluri și purtătoare de sensuri.
Jurnalul său dedicat întâlnirilor și dialogurilor intelectuale cu Constantin Noica reprezintă un document de mare valoare pentru înțelegerea atmosferei culturale românești din anii ’70-’80. Paginile sale surprind nu doar portretul unui mare filosof, dar și fascinația unei generații de intelectuali pentru ideea de cultură autentică, pentru recuperarea tradiției filosofice românești și pentru căutarea unei identități spirituale.
Prin opera sa, profesorul Gheorghiță Geană se înscrie în rândul intelectualilor care au continuat dialogul dintre filosofia europeană și specificul cultural românesc, contribuind la dezvoltarea antropologiei filosofice în spațiul academic românesc și la păstrarea unei tradiții de reflecție asupra condiției umane.
Ciprian Demeter
1978
Sâmbătă, 1 iulie
Constantin Noica ‒ în prezent singurul filosof român născut, iar nu făcut ‒ a publicat de curând o nouă carte: Sentimentul românesc al ființei. Recenziile au început să curgă în chip mai mult decât favorabil: pentru carte, pentru autor, dar și pentru cultura noastră, devenită acum o mamă mai bună pentru propriile-i valori. Un poet a scris, inspirat, că orice carte a lui Noica e „o sărbătoare a sensurilor”. Din păcate, despre aceste cărți se pronunță literații, nu și filosofii…
Sentimentul românesc al ființei ‒ care îmi amintește, ca titlu, de studiul mai vechi al lui Mircea Vulcănescu, Dimensiunea românească a existenței ‒ se centrează pe volubilitatea semantică a cuvântului românesc „întru”, ale cărui sensuri pendulează între „în” și „în afară”, dezlimitând limitatul și limitând nelimitatul. Fără să mă gândesc la sensurile lui filosofice, aveam deja pentru acest cuvânt o predilecție deosebită. De-acum, când îl voi folosi, se va zice poate că îl imit pe Noica. Pentru mine, însă, e măgulitor să mă descopăr cuprins cu de la mine pornire în țesătura matricei ontologice românești.
Vineri, 21 iulie
De obicei, când merg cu trenul îmi vine inspirația. În izolarea călătoriei citesc în tren din cartea lui Noica, Sentimentul românesc al ființei. Ferice de cel ce poate scrie o asemenea carte!…
Creangă și Sadoveanu sunt cei mai de seamă povestitori ai noștri, dar Noica este cel mai mare răs-povestitor. El spune aceleași vorbe, dar „întru” alte sensuri și de aceea el nu povestește numai… Dar cum așa, ce „răspovestește”? Adică povestește din nou; nu mai bine, dar mai adânc, „filosoficește” ‒ ar fi zis pionierii din alt veac ai gândirii noastre. Că are predilecție pentru epic, mai exact pentru epicul metafizic, se vede din pasiunea pentru dialogurile platoniciene, pentru Fenomenologia lui Hegel, pentru Luceafărul, pentru Tinerețe fără bătrânețe…
Acest din urmă basm m-a impresionat și pe mine. A fost prima poveste pe care am citit-o în viața mea. (Povești îmi spuneau ai mei din casă, dar aceasta a fost prima pe care am citit-o.) Aveam vreo 6 ani [eram prin 1948] ‒ în orice caz, încă nu devenisem școlar ‒ când, mergând odată cu părinții „la deal”, în centrul satului, mi-am cumpărat de la librărie o carte întitulată simplu, Basme, de Petre Ispirescu. Avea o copertă galbenă, titlul în majuscule scris cu albastru, iar în partea de sus un desen încadrat într-un dreptunghi; număra un pic peste 100 de pagini. A fost prima carte adevărată din biblioteca mea [exceptând un Abecedar dăruit de un învățător din sat, impresionat de faptul că știam să citesc deși nu mergeam încă la școală]; am ținut foarte mult la acea carte ‒ o atingeam cu sfială, o păstrez și astăzi între cărțile copilăriei. Atunci am citit Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, lăsându-mă copleșit de sfârșitul trist al întâmplărilor lui Făt-Frumos; nu-mi dădeam seama că epilogul nu putea fi altul…
Trebuia ca odată și-odată un filosof să întreprindă exegeza acestui basm singular, iar dacă filosoful acela n-ar fi fost Noica, ar fi fost poate să fiu chiar eu!…
Ceva scapă, totuși, de sub atenția ilustrului scormonitor și distilator de sensuri: Tinerețe fără bătrânețe descrie ascensiunea omului deasupra vremii ‒ în afara ei ‒, dar și căderea lui în starea inițială de ființă vremelnică, după o traiectorie simetric oglindită cu aceea a primului om din Paradis; „oglindită”, adică „răsturnată” ‒, căci Făt-Frumos se naște muritor, se înalță până la starea de Desăvârșire, apoi cade, pe când Adam se naște în Desăvârșire, cade, iar după aceea, sub întruchipările urmașilor pământeni, încearcă prin trudă să-și ispășească greșeala și să se înalțe acolo de unde a căzut. Poate fi aceasta o dovadă că basmul dăinuie din epoca precreștină… Apoi, să luăm bine seama: căderea lui Adam e o sancțiune pe care Rostuitorul Desăvârșirii i-o aplică primului om pentru o vină, pentru o slăbiciune de voință; spre deosebire, Făt-Frumos cade din Desăvârșire din cauza unei simple neatenții, eminamente personală: urmărirea unui iepure, pășind în Valea Plângerii și a Dorului. În fine, episodul biblic al căderii face loc năzuinței întru(!) mai bine a omului ca datum al conștiinței de sine, în vreme ce basmul explicitează starea omului de ființă muritoare. Primul episod satisface nevoia omenească de optimism (un optimism trudnic și supravegheat), iar celălalt satisface orgoliul omului de a se ști ‒ fie și doar privind înapoi ‒ în stare, cum zice Noica, „să se cunune cu Ființa”; măcar o singură ‒ apusă ‒ oară…
Vineri, 25 august
Am terminat de scris recenzia la cartea lui Noica. Este cel mai frumos lucru pe care l-am realizat în acest an. Dacă voi reuși să o public, poate că unii o vor considera o pastișă; de fapt eu am conceput-o drept un omagiu. Și, la urma urmei, dincolo de stil, important e să fi spus ceva acolo…
Ar mai fi de relevat câteva aspecte esențiale despre această carte:
(1) Ea constituie o sinteză între ontologia antică și cea modernă. Parmenide afirmă că numai ființa există și că aceasta e nemișcată: „aceeași în aceeași stare zăbovind, zace în sine și astfel, neclintită, rămâne locului”. Mai încoace, Hegel, în Logica lui, susține contrariul: „Când vorbim despre conceptul ființei, acesta nu poate consta decât în aceea că este devenire”. La Noica, însă, nu e nici una nici alta, ci amândouă ca „devenire întru ființă”. Sinteza este posibilă datorită prepoziției „întru”, în mijlocirea căreia stă și distincția între „devenirea întru devenire” și „devenirea întru ființă”.
(2) Exegezele întreprinse asupra Luceafărului și asupra basmului Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte au arătat că, în viziunea românească, „nu numai lumea individualului stă sub vicisitudini, ci și lumea generalului”. Altfel spus, în etnofilosofia noastră, adică în filosofia noastră folclorică, nu există Desăvârșirea ca stare sau ca trăsătură absolută. Mitologia ne oferă încă alte exemple și ar fi destul să ne aducem aminte că însuși Dumnezeu Atotștiutorul, când a făcut uscatul, s-a aflat la un moment în încurcătură, fiindcă îi mai rămăsese ceva pământ (ca materie primă) și nu știa ce întrebuințare să-i dea. Rezolvarea a venit pe neașteptate: captând o vorbă rostită ca pentru sine a ariciului, Dumnezeu a făcut munții.
(3) Absența ideii de neant, de neființă… Dincolo de lumea aceasta există tot o lume: „lumea ailaltă”, „viața de apoi”; „Lumea asta-i cum o vezi, / Ceealaltă-i cum o crezi”, dar în fond cele două lumi sunt structurate la fel. De aceea, sentimentul ființei în Miorița nu este doar „lipsa de teamă” în fața morții, cum zice Noica, ci însăși lipsa de teamă trebuie explicată; ea stă pe sentimentul de continuitate a existenței. Acesta este sentimentul ființei în Miorița. Ființa astfel concepută are niște trepte, ceea ce ne duce cu gândul la „riturile de trecere” ale lui Van Gennep și ne ajută să înțelegem fenomenul mioritic în rădăcinile și în seninătatea lui.
Miercuri, 27 septembrie
I-am trimis domnului Noica recenzia la Sentimentul românesc al ființei, cu următoarele rânduri: „Nefiind sigur că aceste comentarii vor vedea lumina tiparului, autorul lor a găsit de cuviință să le trimită, chiar și așa, celui căruia îi sunt, înainte de toate și la urma urmelor, închinate”. Atât.
Luni, 17 octombrie
Mi-a scris domnul Noica. Se vede din cele câteva rânduri că recenzia mea i-a mers la inimă. Publicarea ei nici nu mă mai interesează!…
Mă invită la Păltiniș, unde sălășluiește. De nu mi-aș pierde cumpătul!… S-ar putea ca această întâlnire să însemne pentru mine cea mai serioasă confruntare a mea cu mine însumi…
Duminică, 31 decembrie
Astăzi poșta a ținut deschis până la ora 14:00. La 13:50, disperat, am ajuns și eu cu articolul inedit despre Miorița, pus într-un plic pentru Constantin Noica. Îi promisesem ceva până la încheierea acestui an și n-aveam nimic mai bun, iar de cuvânt trebuia să mă țin. Nici n-am apucat să fac bine corectura…
1979
Marți, 20 februarie
Seara, pe la ora 9, dau telefon lui Sergiu I. Nicolaescu, la Pitești. Mi-a acceptat la revista Argeș paginile despre Noica! În fine, o bucurie pe ziua de azi…
Când am fost cu recenzia la Viața Românească, redactorul Cornel Regman mi-a dat a înțelege că elogiile nu și-ar avea rostul pe marginea Sentimentului ființei, deoarece povestea asta cu „întru” n-ar fi decât o speculație… Ce-ar fi de zis: dar filosofia în sine nu-i tot o speculație, un joc coerent al minții?…
Sâmbătă, 21 aprilie
…O măgulitoare scrisoare de la domnul Noica. Între altele, mă previne că a dat textul meu despre Miorița unui scriitor de seamă, la care ține foarte mult. Cui oare?…
Marți, 24 aprilie
Ora 17:50 ‒ Tocmai mă pregăteam să plec la Teatrul Național, să văd Romulus cel Mare, de Dürenmatt, când mă surprinse cu telefonul său domnul Noica. Are o vorbă strunjită, frumos tărăgănată, asemănătoare cu aceea a lui Emil Botta, dar mai puțin apăsată. Îmi spune direct că recenzia mea din Argeș [nr. 1, 1979] este cel mai frumos ecou la Sentimentul românesc al ființei. Strașnică apreciere, dacă iau în seamă că despre această carte au mai scris Marin Sorescu, Nicolae Manolescu, Dan Mutașcu și alții!…
Insistă să public articolul despre Miorița, care se află acum la Paul Anghel… (Deci acesta era scriitorul căruia i-l dăduse.)
Mă întreabă cum am ajuns să „dețin” atât de bine generația sa. Îi răspund, concis: prin Simion Mehedinți, care a fost pentru mine un exercițiu de exegeză și o poartă de intrare în cultura română clasică. Explicația dezvoltată i-o promit însă pentru mai târziu. (În fond, am simțit nevoia unor modele de intelectuali, pe care, negăsindu-le în prezent, le-am căutat în trecut.)
Marți, 1 mai
La Soveja. Acum trei ani îmi începeam redactarea tezei de doctorat acasă, la vatra părintească. Orice primăvară petrecută aici mi-o va aminti pe cea de-atunci…
Urc pe dealul din spatele casei, în Vârful Țâlfei. Privesc pomii și mă minunez ‒ nu prima oară ‒ cum, naive, florile o iau înaintea frunzelor, ca visul înaintea realului. Are și natura utopiile ei!…
Vineri, 1 iunie
A venit momentul să dau curs invitației domnului Noica. Mă înalț spre Păltiniș, încărcat de emoții. Iau trenul de Sibiu, prin Piatra Olt. Călătoresc toată noaptea. Dimineață descind în vechea urbe medievală. La ora 9 am cursă spre stațiune. Trec prin Rășinarii lui Goga. De la o vreme începe urcușul în serpentine, un urcuș ce parcă nu se mai termină… Un fior mă cutreieră: nu pentru că îmi place muntele, ci pentru că urc spre universul ideilor pure. Ascensiunea e totală: și în spațiul fizic, și în spațiul spiritual. Ideilor pure le stă bine la înălțime!…
După o oră și zece minute ajung… La vila 23 nu este nimeni. Un tânăr de la cazare îmi spune că domnul Noica a trecut în sus, cu încă un domn și o doamnă. Aștept vreo două ore cercetând peisajul și răsfoind o carte, răstimp în care emoțiile mai slăbesc, până când în fața mea văd venind un bărbat înalt ‒ mai înalt decât mă așteptam ‒, puțin adus din spate, cu mersul fragil trădându-i de departe cei șaptezeci de ani pe care omul îi va împlini în această vară. E îmbrăcat modest, într-un costum bleumarin, cu bască pe cap. Mă ghicește, apropiindu-se de mine și întâmpinându-mă cu o întrebare exclamativă, ca de îmbrățișare: „Domnul Geană?!”…
După masă mă invită în camera sa de la vilă. E o chilie faustiană, în care abia ai loc să te sucești. Nici bibliotecă n-are; biblioteca-i pare a fi în conspecte, în fișe… Își prezintă autobiografia, mi-o prezint și eu pe-a mea. Se bine-dispune aflând de pasiunea mea pentru muzică; pare mirat că am și predat așa ceva… Vrea să-mi cântărească nu numai trecutul, dar și planurile de viitor. Îi vorbesc despre sensul pe care îl dau eu antropologiei filosofice. Nu mă contrazice; dimpotrivă. În orice caz, capăt treptat încredere că voi trece „examenul”. Îmi spune ‒ într-un anume fel, ca și cum și-ar spune lui însuși ‒: „E-n ordine cu dumneata!”. Repetă din când în când aceste cuvinte, așezându-le între noi cu un calm ton testamentar; parcă s-ar fi eliberat de o răspundere, sau fie și numai de o incertitudine…
A doua zi: peripatetică matinală, între orele 8‒11… Își reia pentru mine gândurile (scrise) despre bătrânețe. Paradoxal, bătrânețea i se pare o stare de „neatârnare”, de ușurătate ‒ acea ușurătate care-i permite lui Brâncuși să unească cerul cu pământul printr-o coloană multi-romboidală… Își declară deschis optimismul: „Nu-l înțeleg pe prietenul meu, Emil Cioran, care n-a evoluat nicicum de la vechiul său pesimism”… Îl miră din nou pietatea mea față de înaintași (poate pentru că n-a putut afla așa ceva la junii platonizanți din jurul său…).
Nu m-am întreținut până acum într-un mod atât de superior eclectic. Vreau să spun că nu țin minte să fi avut vreodată cu cineva o discuție așa frumoasă, dar lipsită de scop. Mă cucerește acest om nu numai prin rafinamentul său intelectual, dar și prin detașarea de mizeriile lumii, prin convingerea că nimeni și nimic nu-l mai poate atinge (nici cu binele, nici cu răul), prin insistența de a nu se scrie despre el acum (îmi vine să zâmbesc dacă mă gândesc la niște figuri din jurul meu) și, desigur, prin lipsa de agresivitate… Care filosof n-a avut pretenția că el îți înfățișează adevărul ultim, absolut și unic despre lume? Ei, bine, pe Constantin Noica nu-l chinuie un asemenea moft. El îți spune că se joacă, simplu, cu mărgelele, înșirându-le și deșirându-le într-o ordine pe care nu ești obligat să o accepți… Pentru Hans Castorp muntele era un loc abisal unde eroul lua cunoștință de boală și de moarte spre a-și lămuri mai bine sensul vieții. Pentru Constantin Noica muntele e munte, înălțimea e înălțime, ascensiunea e ascensiune (și încă una totală)…
* Singurul lui complex pare acela că nu și-a putut însuși matematica. S-a apropiat de ea în tinerețe, iar ulterior a mai făcut o tentativă pe la 60 de ani. „Te simți rușinat. E ca și cum o iubită nu te-ar lăsa să te apropii de ea”. Tocmai de aceea îl apreciază pe Pascal, din care a extras și și-a conturat această definiție a geniului: să ții minte ce vrei, să înțelegi ce vrei, să poți exprima ce vrei. „Nouă ‒ zice Noica ‒ abia dacă ne e cu putință ceva din a treia cerință…”. După părerea sa, unul care le îndeplinea pe toate era Mircea Vulcănescu…
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
