Chișinăul care se schimbă cu o nouă identitate europeană

Republica Moldova se schimbă. Iar dacă cineva vrea să înțeleagă cât de profundă este această transformare, este suficient să privească spre Chișinău.

Capitala de astăzi nu mai seamănă întru totul cu orașul de acum un deceniu. Se schimbă instituțiile, discursul public, relația cu Europa, generațiile care ocupă spațiul public și, poate cel mai sensibil dintre toate, felul în care statul își definește propria identitate.

În centrul acestei transformări se află limba.

În 2023, Parlamentul Republicii Moldova a decis înlocuirea în legislație a sintagmei „limba moldovenească” cu „limba română”, iar schimbarea a fost promulgată în martie același an. În anii care au urmat, această modificare a devenit tot mai vizibilă în instituțiile statului. În 2026, de exemplu, noile reguli privind funcționarea Parlamentului au consacrat limba română drept limba de lucru a legislativului.

Pentru unii, aceasta este o simplă corectare juridică și istorică. Pentru alții, este o schimbare de identitate. Iar pentru o parte dintre cetățenii Republicii Moldova, ea poate fi percepută drept pierderea unei denumiri care a făcut parte din felul în care și-au definit apartenența.

Aici începe adevărata problemă.

Chișinăul nu schimbă doar cuvinte

O țară nu își schimbă identitatea printr-o lege. Dar o lege poate arăta încotro se îndreaptă o țară.

Chișinăul transmite astăzi un mesaj mult mai clar decât în trecut: Republica Moldova se desprinde de vechiul spațiu instituțional și simbolic sovietic și își construiește un drum european. Modificarea denumirii limbii oficiale face parte din acest proces mai larg.

Constituția Republicii Moldova a fost modificată, iar limba română și perspectiva europeană se numără printre transformările importante ale ultimilor ani.

Dar aici apare o contradicție pe care politica nu o poate rezolva prin decret.

Statul poate decide cum se numește limba în documentele oficiale. Nu poate decide ce simte fiecare om atunci când o vorbește.

În sate, în orașe, în familii și în grupurile de prieteni, oamenii vor continua să-și numească limba așa cum au învățat-o de la părinți și bunici. Pentru unii va fi „română”. Pentru alții, „moldovenească”. Pentru alții, pur și simplu „limba noastră”.

Și poate că aici ar trebui să înceapă o discuție matură despre identitatea moldovenească.

„Limba moldovenească” — mai mult decât o denumire

Din punct de vedere lingvistic și oficial, Republica Moldova folosește astăzi denumirea „limba română”. Curtea Constituțională a analizat această chestiune, iar cadrul juridic actual consacră această denumire.

Dar faptul că termenul „moldovenească” a fost eliminat din legislație nu înseamnă că el a dispărut din memoria oamenilor.

Recensământul din 2024 arată tocmai complexitatea acestei realități: aproape jumătate dintre respondenți au indicat „moldoveneasca” drept limbă maternă, în timp ce peste 31% au indicat româna; în ceea ce privește limba vorbită de obicei, aproximativ 46% au indicat moldoveneasca și peste 33% româna.

Aceste cifre nu trebuie folosite pentru a transforma limba într-o armă politică. Dimpotrivă, ele ar trebui să ne oblige să înțelegem că realitatea socială este mai complicată decât formulele din Constituție.

Un stat poate avea o denumire oficială a limbii. O societate poate avea simultan mai multe feluri de a-și descrie propria identitate.

A spune „limba română” nu ar trebui să însemne că trebuie să negi identitatea moldovenească. După cum a spune „moldovenească” nu ar trebui să fie automat interpretat ca o negare a legăturii lingvistice și culturale cu spațiul românesc.

Adevărata maturitate politică ar fi tocmai capacitatea de a ține aceste două realități în aceeași conversație. Capitala este locul în care aceste tensiuni se văd cel mai clar.

Chișinăul este mai european în infrastructură, în economie, în educație și în aspirațiile unei părți importante a tinerilor. Este un oraș în care româna este tot mai prezentă în spațiul public și instituțional, dar în care rusa continuă să fie auzită pe stradă și în numeroase comunități.

Este, în același timp, un oraș în care identitatea moldovenească nu a dispărut. Dimpotrivă, ea rămâne una dintre cheile prin care oamenii își explică trecutul și apartenența.

Această Moldovă nouă nu trebuie construită prin ștergerea Moldovei vechi.

Europa către care Chișinăul privește nu ar trebui să fie o mașină de uniformizare. Dimpotrivă, proiectul european presupune că identitățile locale, regionale și naționale pot exista împreună.

De aceea, problema nu este dacă un cetățean are voie să spună „moldovenească”.

Problema este dacă statul poate construi o societate în care un cetățean care spune „moldovenească” și unul care spune „română” se pot privi unul pe celălalt fără suspiciune.

Transformarea adevărată abia începe

Republica Moldova trece printr-o schimbare istorică. Dar schimbarea nu se va măsura doar prin legi, declarații politice sau apropierea de Uniunea Europeană ci se va măsura prin felul în care Chișinăul va reuși să împace trecutul cu viitorul, iar limba este parte din această împăcare.

Pentru instituțiile statului, limba oficială este româna. Pentru numeroși cetățeni, însă, cuvântul „moldovenească” rămâne încărcat de istorie, familie și identitate. A ignora această realitate ar fi o greșeală. La fel de greșit ar fi să folosim această denumire pentru a transforma o chestiune identitară într-un zid între Republica Moldova și spațiul românesc.

Chișinăul are nevoie de mai puține războaie despre cuvinte și de mai multe politici care să le permită oamenilor să se simtă acasă în propria țară.

Pentru că, în cele din urmă, o limbă nu este doar ceea ce scrie într-un articol de lege. Este ceea ce vorbește o mamă cu copilul ei, ceea ce spune un bunic nepotului, ceea ce se aude într-o piață din Chișinău și ceea ce rămâne după ce politicienii își încheie discursurile.

Rusa: de la limbă dominantă la limbă privită cu suspiciune

Poate cea mai delicată transformare din Republica Moldova nu este doar schimbarea denumirii limbii oficiale, ci schimbarea felului în care este privită limba rusă și, uneori, chiar omul care o vorbește.

Timp de decenii, rusa a avut în Republica Moldova un statut mult mai puternic decât cel al unei simple limbi a unei minorități. A fost limba administrației sovietice, a armatei, a unei mari părți a economiei urbane, a televiziunii și a educației. Pentru generații întregi, rusa a fost limba prin care Moldova comunica cu întregul spațiu sovietic.

Astăzi, această lume nu mai există.

După războiul din Ucraina, iar mai ales după invazia rusă din 2022, rusa a căpătat și o încărcătură geopolitică pe care nu o avea înainte. Pentru o parte dintre locuitorii Republicii Moldova, limba rusă nu mai este percepută exclusiv ca limbă maternă, culturală sau de comunicare, ci ajunge să fie asociată cu Rusia, cu propaganda Kremlinului și cu trecutul sovietic.

Aici apare un risc.

O limbă nu poate fi făcută vinovată pentru politica statului care o folosește.

Un cetățean rusofon din Chișinău nu este automat pro-rus. Un ucrainean care vorbește rusa nu încetează să fie ucrainean. Un moldovean care vorbește rusa în familie nu devine, prin aceasta, mai puțin moldovean.

Recensământul din 2024 confirmă cât de complexă este situația. Rusa rămâne cunoscută de 68,2% din populația de trei ani și peste, iar 15,9% declară că o vorbesc de obicei. În plus, rusa este mult mai prezentă în mediul urban decât în cel rural.

Prin urmare, atunci când Chișinăul își afirmă tot mai puternic identitatea românofonă și europeană, el trebuie să evite capcana de a transforma această afirmare într-o competiție împotriva vorbitorilor de rusă.

Dacă la Chișinău rusa este încă o limbă foarte răspândită, dar se află într-un proces de repoziționare simbolică, în Transnistria situația este diferită.

Tiraspolul reprezintă, într-un anumit sens, imaginea unei Moldove care a rămas mult mai aproape de lumea sovietică. Regiunea separatistă este predominant rusofonă, iar rusa are un rol central în administrație, educație și viața publică. Transnistria funcționează cu trei limbi declarate oficiale — rusa, „moldoveneasca” și ucraineana — însă rusa are în practică o poziție dominantă.

Aici se află una dintre cele mai mari ironii ale problemei lingvistice moldovenești.

La Chișinău, statul spune: limba oficială este româna.

La Tiraspol, autoritățile folosesc în continuare formula: limba moldovenească, alături de rusă și ucraineană, iar în viața de zi cu zi, rusa este limba care domină spațiul public.

Astfel, disputa lingvistică nu mai este doar despre lingvistică. Ea devine o dispută despre două proiecte de societate. Chișinăul încearcă să construiască o identitate moldovenească europeană, conectată cultural și lingvistic la România. Tiraspolul continuă să-și construiască identitatea în jurul unei memorii sovietice și al unei orientări predominant rusofone.

Dar și aici trebuie evitată simplificarea. Nu orice om din Tiraspol care vorbește rusa este separatist. Și nu orice om din Chișinău care vorbește româna este unionist.

Există oameni care trăiesc aceste identități într-un mod mult mai complicat decât sugerează discursul politic.

Un locuitor al Tiraspolului poate să vorbească rusa acasă, să considere „moldovenească” limba identității sale și, în același timp, să aibă legături familiale sau economice cu malul drept al Nistrului. La fel, un locuitor al Chișinăului poate vorbi româna în instituții și rusa în familie fără să vadă vreo contradicție în acest lucru.

Pericolul unei noi granițe

Cea mai mare greșeală pe care ar putea-o face Republica Moldova ar fi să înlocuiască vechea graniță dintre „moldoveni” și „români” cu una nouă: între vorbitorii de română și vorbitorii de rusă.

Ar fi o tragedie identitară.

Republica Moldova este deja o țară multilingvă. Limba rusă face parte din istoria urbană a Chișinăului, din istoria Basarabiei, din istoria sovietică și din viața de zi cu zi a sute de mii de oameni. Ea nu poate fi scoasă din societate printr-o schimbare legislativă și nici nu ar trebui transformată într-un criteriu prin care să judecăm loialitatea unui cetățean.

În același timp, protejarea vorbitorilor de rusă nu trebuie confundată cu menținerea privilegiului istoric al limbii ruse asupra limbii majorității.

Una este să respecți omul care vorbește rusa. Alta este să accepți ca limba rusă să rămână, din inerție, limba dominantă în anumite domenii ale vieții publice.

Aceasta este, de fapt, dilema Chișinăului.

Republica Moldova are dreptul să-și consolideze limba oficială și să-și construiască o identitate europeană. Dar are și obligația de a le transmite vorbitorilor de rusă că această schimbare nu este îndreptată împotriva lor.

Iar dacă într-o zi Chișinăul și Tiraspolul vor ajunge din nou să trăiască în același spațiu politic, această problemă va deveni și mai importantă.

Pentru că reunificarea unei țări nu înseamnă doar reunificarea unui teritoriu, înseamnă reunificarea unor memorii, limbi, frici și identități.

Iar cea mai grea întrebare nu va fi atunci ce scrie în Constituție ci va fi dacă un om din Tiraspol va putea veni la Chișinău și să vorbească rusa fără să simtă că este privit ca un strain si, invers, dacă un om din Chișinău va putea vorbi româna la Tiraspol fără să fie privit ca un reprezentant al unei lumi ostile.

 

Republica Moldova își schimbă astăzi numele unor realități. Marea provocare este să nu-și piardă, în acest proces, oamenii. Iar Chișinăul, mai mult decât orice alt loc din țară, va arăta dacă această transformare va deveni o ruptură sau o maturizare.

Moldova se schimbă. Întrebarea nu mai este dacă se va schimba, ci dacă va reuși să devină europeană fără să înceteze să fie moldovenească.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114