În filosofia politică, nicio construcție nu este mai fragilă decât cea zidită pe fundamentul absolutismului moral. Când un grup politic se înfățișează în fața societății drept expresia unei virtuți supreme, alcătuit din „oameni noi”, puri și neatinși de compromisurile vechiului sistem, își asumă, în același timp, un legământ nescris cu istoria. Acest contract stipulează că rigoarea cerută celorlalți se va aplica, în primul rând și fără ezitare, propriei tabere.

CITEȘTE ȘI: Hoinarul de la malul mării: Jean Constantin, haina simplă a unui talent uriaș

Totuși, drama politicii moderne rezidă în ușurința cu care puritatea clamată se dizolvă în contact cu exercitarea puterii. Integritatea, definită ontologic ca o coerență de nezdruncinat între valori, discurs și faptă, devine adesea prima victimă a pragmatismului de partid. În clipa în care legea, aceeași lege invocată ani de-a rândul ca sabie a dreptății împotriva adversarilor, ajunge să bată la ușa propriilor lideri, discursul suferă o transmutație stranie: ceea ce la ceilalți era denunțat drept „corupție”, „ticăloșie” sau „abuz”, la ai noștri devine „interpretare abuzivă”, „hărțuire politică” sau „eroare tehnică”.

Această dublă măsură depășește nivelul unei simple erori de strategie, scoțând la iveală o fisură profundă în conștiința și în integritatea spațiului public. Când cetățeanul observă că principiul integrității este flexibil, depinzând exclusiv de carnetul de partid al celui vizat, încrederea în ideea de dreptate se prăbușește, iar, astfel, legea încetează să mai fie un reper universal și devine un simplu instrument de luptă, valabil doar atât timp cât lovește în direcția convenabilă.

Povestea apărării cu orice preț a unei funcții administrative, precum cea a primarului Timișoarei, Dominic Fritz, dezvăluie o dinamică psihologică și politică profund perturbatoare: sindromul „societăţii asediate” combinat cu dogma excepționalismului moral. Spectacolul politic recent, în care o întreagă formațiune se mobilizează pentru a bloca efectele juridice ale unor incompatibilități, invocând instanțe externe și sprijin european, amintește de o veritabilă misiune de tipul „Salvați caporalul Fritz”.

CITEȘTE ȘI: Umbrele uriașilor și piticii prezentului: cum ar fi arătat România lui Brătianu și Titel Petrescu?

De ce este o problemă atât de dramatică pierderea unui mandat sau asumarea unei incompatibilități dacă însăși regula jocului democratic cere respectarea legii? În Republica ideală, niciun lider nu este de neînlocuit, iar legea nu cunoaște nume proprii. În logica mesianică a politicii salvatoare, omul politic încetează să mai fie perceput ca un simplu administrator vremelnic al treburilor statului și ajunge să fie învestit cu o aură aproape sacră, devenind simbolul unei promisiuni de mântuire colectivă. A-l atinge pe Fritz sau pe oricare alt exponent al „cauzei noastre” înseamnă, în această viziune distorsionată, a atinge însăși ideea de bine.

Prin urmare, aparatul de partid declanșează reflexul auto-apărării absolute. Se construiește o narativă în care legislația națională privind integritatea, altădată lăudată când demasca adversarii, este brusc catalogată drept un instrument anacronic, represiv sau instrumentalizat. Această schemă de gândire dezvăluie o convingere profund nedemocratică: aceea că „noi” suntem prin definiție buni, iar dacă legea ne găsește în neregulă, înseamnă că legea este greșită sau viciată.

Ruptura dintre sloganul fondator și realitatea administrativă este dureroasă. Anii în care strada răsuna de strigătul „Fără penali în funcții publice” au marcat memoria colectivă prin promisiunea unui standard intransigent. Oamenii au crezut că se naște o nouă cultură politică, în care orice umbră de îndoială, orice incompatibilitate sau anchetă penală va duce automat la pasul în spate, la demisie, la asumarea responsabilității morale înaintea celei juridice.

CITEȘTE ȘI:  Între frica de orizont și tăcerea farurilor: ce a mai rămas din statul român la Ziua Marinei?

Ce s-a întâmplat însă când valul anchetelor sau al constatărilor de incompatibilitate a atins propria barcă? Sloganul s-a nuanțat, iar intransigența a lăsat locul justificărilor întortocheate. Subit, pentru USR s-a făcut distincția între „penalii lor” (care trebuiau executați public pe loc, fără prezumție de nevinovăție în spațiul moral) și „penalii sau incompatibilii noștri” (care devin victime ale sistemului, martiri ai cauzei pro-europene, prigonitori ai vechilor structuri).

Această flexibilitate a moralității creează un precedent periculos. Dacă integritatea este o calitate acordată automat prin simpla apartenență la USR, iar restul lumii este condamnată a priori, ne aflăm în fața unui feudalism moral. Se pretinde o lege a integrității dură pentru toți ceilalți cetățeni și politicieni, dar din care exponenții propriei bule se consideră implicit scutiți, motivând că misiunea lor este „prea înaltă” pentru a fi împiedicată de niște cifre, aliniate sau articol de lege.

Intervine o întrebare simplă, fundamentală pentru orice democrație matură: care este, în definitiv, problema dacă un politician este găsit incompatibil și își pierde mandatul?

În toate democrațiile consolidate, pierderea unui mandat din cauza incompatibilității sau conflictului de interese nu reprezintă o tragedie națională și nici o apocalipsă instituțională. Este, pur și simplu, funcționarea normală a statului de drept. Mecanismele de integritate au fost concepute tocmai pentru a proteja funcția publică de riscul subiectivismului, al cumulului nepermis de putere sau al intereselor încrucișate.

CITEȘTE ȘI: Ziua Marinei, între orizont și dor: destinul, marea și tăcerea marinarului

Teama profundă de a pierde un mandat, justificată prin scenarii catastrofale despre cum „orașul va cădea în mâinile mafiei”, reflectă o lipsă profundă de credință în mecanismele democratice. Dacă un partid sau un lider ajunge să susțină suspendarea ori ajustarea ordinii constituționale și administrative pentru a evita efectele unei decizii a Agenției Naționale de Integritate, atunci apărarea statului de drept este înlocuită de apărarea propriului teritoriu de putere și a intereselor care îl însoțesc. Pierderea mandatului trebuie privită ca un act de igienă democratică: te supui legii, îți asumi consecințele, iar dacă ai greșit, permiți comunității să meargă mai departe.

Unul dintre cele mai tulburătoare aspecte ale acestei crize de identitate politică este obiceiul de a apela la instituțiile europene pentru a rezolva sau influența dosare interne de integritate. Trimiterea unor scrisori alarmiste către Comisia Europeană sau către grupurile politice de la Bruxelles, prin care se cere intervenția externă în apărarea unui primar sau a unui lider local, reprezintă un gest de o gravitate aparte.

Prin acest demers, se încearcă o externalizare a legitimității. Când nu mai poți convinge prin rigoare juridică și prin fapte în interiorul țării, încerci să folosești presiunea externă ca pe un scut de protecție politică. Se creează astfel o asimetrie perversă: Bruxelles-ul este invocat ca arbitru suprem atunci când trebuie să pună presiune pe adversarii politici, dar este folosit ca instanță de recurs moral când trebuie salvat un aliat local de la aplicarea legilor naționale.

CITEȘTE ȘI: Sunetul dintre lumi: 30 de ani de la intrarea în veșnicie a maestrului Sergiu Celibidache

Acest comportament trădează însăși esența ethosului civic. O comunitate locală, fie ea Timișoara sau oricare alta, nu poate fi administrată prin decrete de imunitate morală eliberate la Bruxelles. Integritatea se dobândește prin asumarea deplină, voluntară și necondiționată a legii propriei țări, prin respectarea ei consecventă, inclusiv atunci când aplicarea sa este incomodă pentru cei aflați la putere.

Consecințele acestei abordări depășesc granițele unui simplu mandat electoral și ating țesutul social profund. Când cetățeanul de rând vede că aceia care au clădit întreaga lor identitate pe lupta împotriva privilegiaților își construiesc propriile privilegii de imunitate, apare neîncrederea generalizată. Se instalează sentimentul că „toți sunt la fel”, că moralitatea este doar un slogan de campanie transformat într-un instrument de imagine, iar integritatea este doar o marfă politică de tarabă.

Această devalorizare a adevărului este devastatoare. Societatea românească are nevoie disperată de repere morale autentice, nu de sfinți fabricați de laboratoarele de PR. În momentul în care un partid își abandonează propriile standarde de integritate atunci când acestea îi vizează pe cei din interior, miza depășește soarta unui singur lider: se erodează încrederea unei generații care a crezut că politica poate fi construită cu mâinile curate, cu demnitate și cu fruntea sus.

Retorica salvării cu orice preț transformă politica într-un teatru al absurdului, în care normele sunt elastice, iar greșelile noastre sunt întotdeauna mai scuzabile decât greșelile celorlalți. În cele din urmă, adevărata fragilitate a unei societăți își are originea în interior: valorile pe care aceasta pretinde că le apără se erodează treptat, iar odată cu ele se fisurează și încrederea pe care se sprijină întregul edificiu public.

Nicio funcție nu este veșnică și niciun politician nu este mai presus de lege. Adevărata măreție a unui om politic și a unei mișcări reformatoare se măsoară prin felul în care întâmpină exigențele legii, prin demnitatea cu care acceptă rigoarea regulilor atunci când acestea îi privesc direct, iar puterea de a renunța la un fotoliu de primar sau de deputat, în locul refugiului în conspirații și justificări, este una dintre cele mai limpezi forme de integritate politică.

Dacă legea integrității este strâmbă, ea trebuie schimbată pentru toți cetățenii, prin dezbatere parlamentară transparentă, nu ocolită prin excepții pentru favoriții momentului. Iar dacă legea este dreaptă, trebuie respectată până la capăt, chiar dacă prețul plătit este pierderea unui mandat sau retragerea temporară din viața publică.

CITEȘTE ȘI: Eclipsa rațiunii politice: tragedia „debitului” rațiunii la Ministerul Mediului

În absența acestei umilințe în fața normei comune, toate discursurile despre reformă, europenism și modernizare rămân doar niște coji goale de nucă, purtate de vântul oportunității politice. Istoria este un judecător neiertător: nu reține scuzele, se raportează la fapte; nu reține intențiile declarate, se uită la nivelul de coerență morală dintre ceea ce am cerut altora și ceea ce am fost dispuși să îndeplinim noi înșine.

Tragedia omului politic modern se naște în clipa în care idealul de dreptate pe care l-a proclamat se transformă într-un privilegiu personal, iar fiecare lege pe care a jurat să o apere este însoțită de o excepție atunci când îi este aplicată. Atunci când moralitatea devine monopol de partid, își pierde însăși esența și se transformă într-o altă formă de tiranie.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114