Ionel Crăciun: Cazul Pahonțu, testul lui Nicușor Dan

Există momente în care un om refuză să plece. Și există momente în care un sistem refuză să-l lase să plece.Lucian Pahonțu pare să fi ajuns în punctul în care cele două situații s-au întâlnit perfect.

Din 2005, generalul conduce Serviciul de Protecție și Pază. Peste două decenii la conducerea unei instituții care, prin natura ei, ar trebui să fie una dintre cele mai discrete și mai strict controlate structuri ale statului. Douăzeci de ani sunt enorm de mult pentru orice funcție publică, cu atât mai mult pentru conducerea unei instituții din zona securității naționale.Dar Pahonțu nu doar că nu a plecat după două decenii. A fost pensionat si a rămas. În noiembrie 2024, după împlinirea vârstei de 60 de ani, a fost trecut în rezervă. Numai că pensionarea nu a însemnat și retragerea de la conducerea SPP. A continuat să conducă instituția ca civil, cu rang de secretar de stat. Este una dintre acele situații care pot fi perfect legale și, în același timp, profund problematice din punct de vedere instituțional.Pentru că întrebarea nu este doar dacă legea permite ci  de ce trebuie să rămână același om? Douăzeci de ani nu mai înseamnă continuitate. Încep să însemne dependență

Într-o democrație funcțională, instituțiile trebuie să fie mai puternice decât oamenii care le conduc.Un șef de serviciu trebuie să poată fi înlocuit fără ca instituția să intre în criză. Succesiunea trebuie să fie normală. Alternanța trebuie să fie normală. Evaluarea trebuie să fie normală.Când un om ajunge să conducă aceeași instituție timp de peste 20 de ani, întrebarea firească nu este dacă este competent.Întrebarea este dacă instituția mai poate funcționa independent de el.

În cazul lui Pahonțu, această întrebare devine cu atât mai apăsătoare după dezvăluirile recente.Investigația Recorder a prezentat documente și mărturii potrivit cărora Pahonțu, pe atunci ofițer în Trupele de Securitate, s-ar fi aflat în dispozitivul forțelor mobilizate împotriva manifestanților în decembrie 1989 și ar fi fost implicat, prin unitatea sa, în acțiunile din Piața Universității din 1990. Investigația nu demonstrează că Pahonțu ar fi tras personal asupra manifestanților.Apoi a venit investigația Snoop, care a ridicat o altă problemă: după 18 ani, CNSAS nu emisese o decizie care să clarifice statutul său în raport cu Securitatea.Aici nu mai vorbim despre o simplă dispută politică ci vorbim despre trecutul unui om care conduce una dintre instituțiile fundamentale ale statului român.Iar într-o asemenea situație, reacția normală a unui președinte nu ar trebui să fie nici condamnarea pripită, nici apărarea automată.Ar trebui să fie verificarea.

Pahonțu poate să nu fie vinovat. Dar statul trebuie să răspundă. Este esențial să nu confundăm o investigație jurnalistică cu o condamnare judecătorească.Dacă acuzațiile sunt false, ele trebuie demontate cu documente.

Dacă sunt adevărate, ele trebuie asumate institutional, dacă există zone neclare, ele trebuie lămurite.

Nicușor Dan a ajuns la Cotroceni cu un discurs despre reformarea statului, despre transparență, despre profesionalizarea instituțiilor și despre ruptura de vechile mecanisme de putere.Acum are ocazia să demonstreze dacă acel discurs a fost mai mult decât o promisiune electorală si, deocamdată, răspunsul este incomod. Întrebat dacă îl va demite pe Pahonțu, președintele a spus că nu consideră că acesta se află în situația unei persoane care a participat la acțiunile de reprimare și a precizat că nu a făcut o evaluare managerială individuală a directorului SPP. Este o poziție care lasă o întrebare fundamentală fără răspuns:Dacă președintele nu l-a evaluat individual, atunci pe ce bază a decis să-l păstreze?Pentru că, menținerea unui om în funcție este tot o decizie, iar într-o instituție atât de sensibilă precum SPP, absența unei decizii poate deveni, în sine, o politică. În momentul în care un general pensionar continuă să conducă aceeași structură după mai bine de 20 de ani, problema nu mai este doar a generalului.Devine problema celui care îl ține acolo. Cine conduce, de fapt? Aceasta este întrebarea care ar trebui să-l urmărească pe Nicușor Dan.Nu dacă Pahonțu este simpatic sau antipatic, nu dacă este eficient sau nu, nu dacă presa a formulat prea dur acuzațiile, ci dacă președintele României consideră normal ca un om să conducă o instituție de securitate națională timp de peste două decenii și să continue să o facă inclusiv după pensionare, mai ales după apariția unor investigații care pun sub semnul întrebării trecutul său professional și  mai ales după ce societatea civilă a cerut public intervenția președintelui și după ce reprezentanți politici, inclusiv din UDMR, au cerut retragerea lui din funcție.

Asta transmite un mesaj prost. Transmite că regulile pot fi ajustate pentru oamenii suficient de puternici, că pensionarea poate să nu însemne retragere, că schimbarea poate fi amânată la nesfârșit si, mai grav, că președintele nou poate prelua vechiul sistem exact așa cum l-a găsit.Iar, dacă un președinte care a promis reformarea statului ajunge să păstreze neschimbat unul dintre cei mai longevivi oameni ai sistemului de securitate, atunci întrebarea legitimă nu mai este de ce nu pleacă Pahonțu. Este vorba despre capacitatea unui președinte de a spune unui sistem că, uneori, a venit timpul să meargă mai departe.

Poate că adevărata problemă nu este doar Lucian Pahonțu. Problema este mecanismul prin care, în România, oameni ajunși în vârful unor instituții publice pot rămâne ani și ani acolo fără ca societatea să vadă vreodată o evaluare reală, transparentă și independentă a performanței lor.Privită de sus, arhitectura statului român are o problemă evidentă: avem numeroase funcții de mare putere pentru care dezbaterea publică despre performanța ocupantului este aproape inexistentă.Când a fost ultima dată când un șef de instituție de forță a fost supus unei evaluări publice reale?Care au fost criteriile?Ce obiective i-au fost stabilite?Ce a realizat?Ce nu a realizat?Ce greșeli i-au fost imputate?Cine a analizat aceste lucruri?Și, mai ales, cine a avut curajul să spună „este timpul pentru altcineva”?Aceste întrebări ar trebui să fie banale într-un stat democratic.La noi, ele par aproape subversive.Se vorbește mult despre independența instituțiilor, dar mult prea puțin despre răspunderea celor care le conduc.Independența nu poate însemna lipsa oricărei evaluări.Profesionalismul nu poate însemna absența oricărei alternanțe,experiența nu poate deveni argument pentru ocuparea perpetuă a unei funcții iar stabilitatea instituțională nu trebuie confundată cu conservarea acelorași persoane.

Fenomenul poate fi observat, în forme diferite, în mai multe zone ale statului român.Avem instituții în care conducerea se schimbă rar și în care oamenii din vârf ajung să acumuleze o experiență și o influență atât de mare încât succesiunea lor devine aproape un eveniment excepțional.Nu este nimic ilegal în faptul că un profesionist rămâne mult timp într-o funcție, dacă legea prevede acest lucru și dacă mandatul este reînnoit printr-o procedură legitimă.Dar democrația nu se termină la respectarea formală a legii.

Un om care stă foarte mult timp într-o poziție de putere ajunge inevitabil să cunoască mecanismele instituției mai bine decât aproape oricine. Își formează propriile echipe. Își creează propriile reflexe. Își dezvoltă relații cu politicieni, magistrați, oameni de afaceri, funcționari și alte instituții.Cu cât perioada este mai lungă, cu atât crește riscul ca instituția să ajungă să funcționeze în jurul persoanei și nu persoana în jurul instituției, iar aici se află miza adevărată a cazului Pahonțu.

Pahonțu este, din acest punct de vedere, un caz-școală.Dar nu este singurul.România s-a obișnuit cu șefi de instituții care ajung să se confunde cu instituțiile pe care le conduc. Mandatele trec, guvernele se schimbă, președinții pleacă, majoritățile parlamentare se reașază, iar unii dintre aceiași oameni rămân la butoane.Uneori pentru că au performanțe incontestabile sau alteori pentru că au construit în jurul lor rețele de influență si, prea des, pentru că nimeni nu își asumă costul politic al unei schimbări.Aici este diferența dintre continuitate și inamovibilitate de facto.Continuitatea presupune că un om rămâne pentru că este evaluat periodic și pentru că performanța sa justifică menținerea în funcție.Inamovibilitatea de facto presupune exact invers: omul rămâne pentru că nimeni nu mai întreabă serios dacă trebuie să rămână.

Președintele nu trebuie să-l schimbe pe Pahonțu doar pentru că presa a publicat investigații.Ar trebui să facă exact ceea ce statul român evită de prea mult timp: să instituie criterii de evaluare pentru toți șefii instituțiilor importante ale statului si, acolo unde este cazul, evaluarea oportunității unei schimbări.Pentru că adevărata reformă a statului nu începe cu schimbarea oamenilor pe criterii politice.Începe cu construirea unui sistem în care nimeni nu mai poate presupune că funcția îi aparține.Pentru că altfel se va întâmpla ceea ce s-a întâmplat de atâtea ori în România: se va schimba președintele, se va schimba guvernul, se vor schimba câteva nume, dar sistemul va rămâne același.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114