Am amânat mult timp scrierea acestor rânduri. Am tăcut așa cum tace un om care refuză să creadă că o boală veche a ajuns în faza ei terminală, sperând într-o recuperare miraculoasă care nu mai vine. Ca orice român care a trăit măcar o dată în viață fiorul unei victorii mari, am crezut în speranță. Am privit fiecare nouă campanie de calificare, fiecare nou meci, fiecare declarație pompoasă ca pe o nouă partidă care ar fi putut schimba totul.

CITEȘTE ȘI:  Dictatura imposturii: de la promisiunea libertății la statul capturat

Dar speranța, lipsită de fundament, nu este altceva decât o formă de autoamăgire. Privind lucrurile din perspectiva jocurilor de strategie, unde fiecare mutare este rezultatul unui calcul rece, al unei pregătiri riguroase și al unei înțelegeri profunde a poziției pe tablă, este evidentă o realitate crudă: în viață, ca și la șah, nu există miracole spontane. Nimic nu se schimbă de la sine. Schimbarea structurală este întotdeauna consecința unei munci titanice, a unei discipline de fier și a unei inteligențe puse în slujba unui obiectiv pe termen lung.

Astăzi, fotbalul românesc a ajuns „ciuca bătăilor” tuturor. Cândva o sursă de mândrie națională și un element de coeziune socială, s-a transformat într-o caricatură a ceea ce a fost. Însă această prăbușire nu este un accident de parcurs și nici o simplă lipsă de noroc la tragerile la sorți. Acest eșec reprezintă oglinda fidelă a modului în care au fost administrate instituțiile fundamentale ale acestei țări în ultimele decenii.

Pentru a înțelege cum am ajuns aici, trebuie să ne întoarcem în timp, la punctul de cotitură care a reconfigurat definitiv destinul fotbalului din România. Mă gândesc adesea la alegerile pentru președinția Federației Române de Fotbal din anul 2014. În acea zi, pe de o parte se afla Gică Popescu, un om format în fibra marii performanțe, un căpitan care purtase banderola la FC Barcelona, un sportiv care înțelegea din interior ce înseamnă transpirația, rigoarea și mentalitatea de învingător. De cealaltă parte, se afla un personaj trimis direct din laboratoarele sistemului, un individ fără un trecut sportiv relevant, fără consistență și fără rezultate palpabile.

CITEȘTE ȘI:  Operațiunea „soldatul Bolojan”: o iluzie a schimbării într-o Românie fără repere

Ieșirea din scenă a lui Gică Popescu, prin intervenția brutală și oportună a unui aparat de coerciție instituțională, a fost, dincolo de o simplă întâmplare judiciară sau politică, un semnal clar că valoarea autentică, independența și meritocrația trebuiau eliminate pentru a face loc obedienței și controlului total.

Numele celor care au preluat atunci frâiele nu au nicio relevanță istorică. Timpul are un mod necruțător de a șterge din memoria colectivă numele birocraților, ale tehnocraților de carton și ale oportuniștilor. Ceea ce rămâne în urmă este doar pustiul pe care l-au creat. Un individ propulsat de rețele de interese opace a preluat o instituție de interes național și a transformat-o într-o anexă de promovare personală, lipsită de orice viziune sportivă reală.

Istoric vorbind, oina a fost considerată sportul național al românilor, un joc al îndemânării, al comunității și al tradiției. În ultimele decenii însă, acest loc a fost ocupat în mod ilegitim de un alt „sport”: corupția instituționalizată, cumetriile administrative și prăduirea resurselor publice și private.

Fotbalul nu a putut rămâne o insulă de integritate într-un ocean de complicități. Dacă la Federația Română de Fotbal s-ar efectua vreodată un control riguros, independent și neafectat de imunitățile pe care sistemul le oferă propriilor săi protejați, o națiune întreagă ar rămâne încremenită în fața dimensiunii dezastrului. Am descoperi modul în care fondurile menite să dezvolte academiile de copii și juniori au fost risipite, cum proiectele de infrastructură au fost transformate în exerciții de imagine și cum o întreagă generație de tineri talentați a fost abandonată din lipsă de viziune și sprijin.

CITEȘTE ȘI:  Miorița sub bocancul demagogiei: trădarea protestului curat al ciobanilor români

Acești indivizi, veniți de nicăieri și recomandați doar de apartenența la anumite cercuri de influență, au tratat fotbalul ca pe o pradă. În loc să construiască baze sportive, să aducă metodologii moderne de antrenament și să investească în educația tactică a tinerilor, au preferat administrarea mediocrității, un sistem în care performanța este accidentală, iar eșecul este întotdeauna scuzat prin argumente birocratice.

Ca jucător de șah, înveți de la primele partide o lecție fundamentală: tabla nu minte niciodată. Poți încerca să blufezi, poți spera că adversarul va face o greșeală copilărească, dar dacă poziția ta este șubredă, dacă nu ai dezvoltat piesele la timp și dacă nu ai un plan de joc coerent, înfrângerea este doar o chestiune de timp.

Fotbalul românesc a refuzat această lecție elementală. S-a bazat decenii la rând pe „sclipiri de moment”, pe talentul nativ al unor jucători crescuți mai degrabă în pofida sistemului decât datorită lui. Când generațiile formate în vechea școală s-au retras, în urmă nu a rămas nimic, pentru că nu s-a construit nimic.

CITEȘTE ȘI: Apostolul din Apuseni: Avram Iancu și testamentul nescris al demnității românești

În șah, ca și în sportul de înaltă performanță, o victorie mare este rezultatul a mii de ore de muncă nevăzută, de analiză a propriilor greșeli și de sacrificiu personal. În fotbalul nostru actual, aceste concepte au fost înlocuite cu artificii de PR, declarații autosuficiente și justificări penibile după fiecare eșec umilitor. Am ajuns să fim învinși de echipe reprezentând națiuni fără nicio tradiție fotbalistică, pur și simplu pentru că acele țări au înțeles că succesul necesită muncă, organizare și respect față de reguli.

Miza acestei prăbușiri depășește cu mult cadrul terenului de joc. Fotbalul a fost, pentru România, una dintre puținele supape de ieșire din cenușiul cotidian, un spațiu în care diferențele sociale, politice sau economice dispăreau în fața unui obiectiv comun. Marile victorii ale echipei naționale aduceau sute de mii de oameni în stradă, generând sentimente de solidaritate și mândrie care nu puteau fi cumpărate sau simulate de nicio campanie politică.

Distrugând fotbalul, sistemul a distrus și ultima speranță colectivă a acestui popor. A luat comunităților bucuria simplă de a se aduna la sfârșit de săptămână pentru a-și susține echipa. A înlocuit modelele reale de muncă și perseverență cu modele de carton, create de rețelele sociale și de interese economice obscure.

Copiii din ziua de astăzi nu mai au idoli pe stadioanele din România și pivesc spre alte campionate, simțind că propria lor țară nu le poate oferi nici măcar cadrul în care să viseze frumos. Aceasta este adevărata crimă a celor care au condus fotbalul în ultimul deceniu: alienarea tinerelor generații și confiscarea unui bun simbolic care aparținea întregii națiuni.

CITEȘTE ȘI: Primul pas pe poarta școlii: între nostalgia părinților, tăcerea profesorilor și speranța unei națiuni

Ne aflăm în fața unui moment al adevărului. Nu mai putem continua să sperăm că partida se va schimba de la sine la următoarea mutare, dacă vom continua să jucăm după aceleași reguli strâmbe și cu aceleași piese compromise.

Persoanele care ocupă astăzi scaunele federației pot amâna inevitabilul, pot crea iluzii optice prin campanii de comunicare și pot rămâne în funcții atât timp cât sistemul care i-a creat are nevoie de ei. Însă istoria are propriul ei filtru. În cele din urmă, impostura se prăbușește sub propria ei greutate, lăsând în urmă doar regretul anilor irosiți.

Fotbalul românesc nu-și va reveni prin soluții miraculoase și nici prin numirea unui nou selecționer la fiecare șase luni. Își va reveni doar atunci când va exista curajul de a curăța temelia de corupție, de a înlătura oamenii sistemului și de a reda conducerea sportului celor care îl înțeleg, îl respectă și au dovedit prin propria viață ce înseamnă munca și performanța.

Într-o seară liniștită, când luminile de pe marile stadioane se sting, rămâne doar amintirea unui popor care știa să viseze la unison. Privesc la maidanul din spatele casei, unde câțiva copii încă aleargă după o minge roasă, purtând tricouri cu nume mari din vremurile de aur. Ei nu știu nimic despre federații, despre strategii obscure sau despre banii furați din viitorul lor. Ei doar joacă, pur și simplu, cu o bucurie curată pe care niciun sistem din lume nu o va putea întina vreodată. Pentru ei, și doar pentru ei, merită să sperăm că într-o zi, dintr-o nouă trudă și dintr-un respect reînviat pentru adevăr, fotbalul românesc se va ridica din propria-i cenușă.

În ciuda tuturor celor care au transformat fotbalul într-o afacere de partid și stat, jocul acesta nu le aparține. El aparține bunicului care își ducea nepotul de mână la primul meci, tatălui care plângea de bucurie la o calificare istorică, fiecărui om simplu care și-a lăsat o bucată de suflet într-o tribună din beton. Sistemele vin și pleacă, indivizii fără nume se pierd în uitare, dar dragostea noastră pentru frumos rămâne. Cândva, atunci când iarba va crește din nou peste ruinele acestei perioade întunecate, ne vom lua jocul înapoi. Și atunci vom înțelege că nicio înfrângere nu este definitivă dacă nu am uitat cum se luptă.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114