Călin D. Costache: Despre omul care vrem să devenim
Despre omul care vrem să devenim. Între omul care suntem și omul despre care spunem că vrem să devenim se află un teritoriu pe care aproape nimeni nu-l poate traversa fără să piardă câte ceva din imaginea pe care o are despre sine.
Ne imaginăm viitorul moral cu o ușurință suspectă: ne vedem mai răbdători, mai lucizi, mai drepți, mai disciplinați, mai capabili să iertăm și mai greu de corupt de propriile slăbiciuni. În această proiecție, omul viitorului nostru pare aproape întotdeauna superior celui prezent. Dar între intenție și devenire se află materia brută a caracterului, iar materia nu se modelează prin dorință. Ea opune rezistență.
Aici începe adevărata întrebare inițiatică: nu cine vrem să părem, ci cine suntem dispuși să devenim atunci când transformarea ne costă.
CITEȘTE ȘI: Călin D. Costache: Cât de mult din Masonul care sunt se vede în omul care sunt?
Orice om își poate imagina o versiune nobilă a propriei persoane. Mult mai dificil este să accepte disciplina necesară pentru ca acea imagine să capete consistență. În plan filozofic, devenirea nu este simpla deplasare de la un statut la altul, ci o modificare a raportului dintre conștiință și propriile sale determinări. Omul nu devine ceea ce declară, ci ceea ce repetă, ceea ce acceptă, ceea ce refuză și, mai ales, ceea ce face atunci când nu există niciun martor care să-i confirme virtutea. Aceasta este una dintre marile severități ale lucrării asupra sinelui.
În Masonerie, piatra brută nu poate fi redusă la o metaforă elegantă despre imperfecțiunea umană. Ea este o imagine a posibilității și, simultan, a responsabilității. Piatra conține forma care poate fi obținută, dar nu o conține ca pe un obiect deja terminat; ea oferă materia asupra căreia voința, inteligența și măsura trebuie să lucreze. Omul care vrem să devenim nu se află undeva, ascuns în viitor, așteptând să fie descoperit. El trebuie construit, iar construcția începe prin demolarea unor iluzii.
Prima este iluzia că ne cunoaștem suficient de bine. Ne construim identitatea din amintiri, opinii, relații, reușite, eșecuri și explicații despre propriul comportament, apoi confundăm această narațiune cu adevărul despre noi. Dar omul este rareori transparent pentru sine. Uneori descoperim că o virtute pe care ne-o atribuim este doar o formă rafinată de orgoliu, că „sinceritatea” noastră este agresivitate nefiltrată, că „principialitatea” ascunde rigiditate sau că dorința de a-i ajuta pe ceilalți este alimentată, în parte, de nevoia de a fi indispensabili.
A te cunoaște nu înseamnă să-ți confirmi identitatea, înseamnă să-i descoperi fisurile.
Camera de Chibzuință poate fi privită tocmai prin această perspectivă. Întunericul, craniul, clepsidra, oglinda, pâinea, apa și formula V.I.T.R.I.O.L. compun o gramatică a confruntării interioare. Craniul amintește că orice construcție individuală este limitată de timp. Clepsidra transformă această limită într-o măsură concretă. Oglinda refuză explicațiile abstracte și întoarce privirea asupra celui care privește. V.I.T.R.I.O.L. introduce coborârea în interior și necesitatea rectificării. Nimic de aici nu promite confort.
Inițierea autentică nu începe prin a ne spune că suntem valoroși, începe prin a ne întreba ce trebuie schimbat.
Această întrebare este mai dificilă decât pare, deoarece omul își apără cu o extraordinară ingeniozitate mecanismele interioare. Chiar și atunci când recunoaște o problemă, caută imediat circumstanțe care să-i reducă responsabilitatea. Când se enervează, a existat un motiv. Când rănește, celălalt l-a provocat. Când greșește, contextul a fost nefavorabil. Când nu reușește, împrejurările au fost nedrepte. Uneori explicațiile sunt reale. Dar problema inițiatică începe atunci când explicația devine refugiu.
Omul pe care vrem să-l devenim trebuie să poată suporta o propoziție simplă:
„Am greșit.”
Fără ornament, fără anexă, fără „dar”.
Aici se întâlnește filozofia cu morala și simbolismul masonic cu experiența concretă. Echerul nu ne cere să fim infailibili, ci să examinăm dacă ceea ce facem poate suporta criteriul rectitudinii. Compasul nu ne cere să ne anulăm dorințele, ci să le circumscriem. Nivela nu afirmă că oamenii sunt identici, ci că demnitatea umană nu poate fi măsurată prin ranguri, avere sau putere. Firul cu plumb nu negociază cu verticalitatea. Instrumentele nu ne laudă, ne verifică.
De aceea, omul care vrem să devenim nu este neapărat mai spectaculos decât omul de astăzi. Poate fi chiar mai simplu. El nu are nevoie să demonstreze permanent că este superior, cultivat, inițiat sau moral. A dobândit o anumită discreție a conștiinței. Nu transformă fiecare virtute într-un titlu și fiecare gest bun într-o dovadă despre propria valoare. Poate face binele fără să aibă nevoie de public. Aceasta este o formă subtilă de libertate, libertatea față de privirea celuilalt.
În tradiția ezoterică, transformarea autentică este adesea exprimată prin imagini ale morții și renașterii, ale coborârii și revenirii, ale dizolvării și recompunerii. Aceste imagini nu trebuie interpretate superficial sau literal. Ele descriu o modificare de structură a conștiinței: vechiul mod de a fi nu mai este suficient, însă noul mod nu poate apărea fără o perioadă de incertitudine. Între ceea ce am fost și ceea ce devenim se află un interval în care vechile certitudini își pierd autoritatea.
Acolo apare adevărata muncă, nu mai poți trăi exact cum ai trăit, dar încă nu știi pe deplin cum vei trăi.
În acest spațiu, răbdarea devine o virtute inițiatică. Nu tot ceea ce trebuie schimbat poate fi schimbat prin voință imediată. Unele deformări ale caracterului sunt vechi, repetate și bine apărate de justificări. Ele trebuie observate, corectate, verificate și, uneori, corectate din nou. Omul care se grăbește să se declare transformat poate deveni prizonierul unei noi iluzii: aceea că simpla conștientizare echivalează cu schimbarea. Nu echivalează.
A înțelege că ești orgolios nu te face mai puțin orgolios, a observa vanitatea nu o desființează, a cunoaște principiul nu înseamnă a-l întrupa. Între cunoaștere și caracter se întinde întreaga lucrare.
De aceea, întrebarea „ce fel de om vreau să devin?” trebuie urmată imediat de o alta, mai puțin confortabilă: „ce sunt dispus să pierd pentru a deveni acel om?” Poate trebuie abandonată nevoia de a avea dreptate. Poate trebuie renunțat la anumite relații de dependență, la anumite justificări, la imaginea de om impecabil, la plăcerea de a domina o conversație sau la obișnuința de a confunda fermitatea cu duritatea. Transformarea are întotdeauna un preț, iar unul dintre cele mai mari este renunțarea la versiunea despre noi
Aici se află sensul profund al cuvântului „lucrare”, nu este activitate, este transformare deliberată.
Masonul nu lucrează asupra pietrei pentru a demonstra că a lucrat. O lucrează pentru ca piatra să poată ocupa, într-o zi, locul care îi revine în construcție. În același fel, omul nu este chemat să-și colecționeze virtuțile, ci să devină apt pentru o formă de existență în care acestea să fie naturale, nu afișate.
Poate că omul pe care vrem să-l devenim nu este mai puternic, ci mai greu de corupt de propriile sale slăbiciuni. Nu este mai vocal, ci mai precis. Nu este mai important, ci mai responsabil. Nu caută permanent lumina reflectată asupra lui, fiindcă a început să înțeleagă că lumina inițiatică nu este destinată glorificării celui care o primește.
Ea trebuie transmisă prin felul în care trăiește.
În cele din urmă, omul viitorului nostru nu se naște dintr-o promisiune făcută într-un moment solemn. Se formează în deciziile mici, aproape invizibile, prin care alegem să nu repetăm ceea ce știm că ne degradează. Se formează atunci când putem răspunde cu măsură unei provocări, când recunoaștem o eroare înainte de a fi obligați să o recunoaștem, când facem ceea ce este drept fără să cerem recunoaștere și când înțelegem că fiecare zi ne oferă din nou materia asupra căreia trebuie să lucrăm.
Piatra nu se cioplește singură, nici omul.
Iar poate că acesta este unul dintre cele mai puțin spectaculoase și mai adevărate mistere ale inițierii: omul pe care vrem să-l devenim nu ne așteaptă undeva, la capătul drumului. Îl construim acum, prin fiecare gest care confirmă sau infirmă principiile pe care spunem că le respectăm.
Restul este doar imagine.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
