Călin D. Costache: Cunoașterea de sine, primul Templu
Cunoașterea de sine, primul Templu pe care trebuie să-l construim. Înainte ca omul să ridice o piatră pentru orice construcție exterioară, trebuie să descopere terenul pe care intenționează să zidească în sine. Orice edificiu poate fi măsurat, orice zid poate fi verificat, orice coloană poate fi îndreptată, însă omul rămâne propriul său teritoriu necunoscut, iar aici începe paradoxul oricărei inițieri autentice: cel care dorește să construiască trebuie mai întâi să accepte că nu se cunoaște suficient pentru a-și considera fundația sigură.
Cunoașterea de sine nu este o formulă introductivă a filozofiei, nici un exercițiu de introspecție sentimentală; este o disciplină severă prin care omul își examinează motivațiile, reacțiile, limitele, dorințele și contradicțiile până când imaginea pe care o are despre sine începe să se desprindă de adevărul pe care îl poate suporta.
Primul Templu este interior, iar terenul lui nu este întotdeauna stabil.
Masoneria a exprimat această realitate printr-un limbaj arhitectural tocmai pentru că arhitectura face vizibilă problema ordinii. Templul exterior oferă o imagine inteligibilă a unei lumi organizate prin proporție, orientare, centru, axă și raporturi între părți; Templul interior nu poate fi văzut de ceilalți și, uneori, nici de cel care îl locuiește. Acolo se află camere în care omul nu intră decât rar, coridoare ale memoriei pe care le evită, încăperi ocupate de resentimente vechi, altare ridicate orgoliului și fundații construite din frici pe care le-a transformat în principii. Cunoașterea de sine începe atunci când ușa acestor încăperi este deschisă fără garanția că ceea ce vom găsi ne va plăcea.
CITEȘTE ȘI: Călin D. Costache: Despre omul care vrem să devenim
Aceasta este diferența dintre introspecție și lucrare inițiatică. Introspecția poate deveni contemplarea propriului portret. Inițierea cere demolarea portretului atunci când el este fals.
Omul se povestește permanent pe sine. Își construiește o identitate din amintiri, succese, eșecuri, relații, opinii și justificări, apoi ajunge să confunde această narațiune cu realitatea. Spune „eu sunt așa” și transformă o obișnuință într-o esență, o reacție într-un destin, o rană într-o identitate. Dar ceea ce numim „eu” conține mai multe straturi decât putem percepe simultan. Unele sunt conștiente, altele funcționează automat; unele au fost alese, altele au fost primite; unele ne aparțin cu adevărat, altele sunt simple adaptări pe care le-am repetat atât de mult încât am uitat că au fost cândva strategii.
A te cunoaște înseamnă, printre altele, să înveți să separi ceea ce ești de ceea ce ai învățat să pari.
În Camera de Chibzuință, această separare capătă o formă simbolică de o forță aparte. Întunericul suspendă temporar certitudinile lumii exterioare. Oglinda nu oferă explicații, ci întoarce privirea asupra celui care privește. Craniul amintește că toate construcțiile sociale sunt provizorii în fața morții. Clepsidra transformă timpul într-o materie vizibilă. V.I.T.R.I.O.L. formulează direcția cercetării: coborârea către interior și rectificarea, nu simpla acumulare de informații.
Mesajul este incomod prin simplitatea lui, nu vei găsi piatra ascunsă privind în afara ta… trebuie să cobori.
Coborârea inițiatică nu trebuie înțeleasă ca o căutare romantică a unui „sine adevărat” ascuns undeva în profunzime, ca și cum omul ar avea în interior o esență perfectă care așteaptă să fie descoperită. Ea poate fi înțeleasă mai riguros ca o confruntare cu mecanismele care ne structurează existența: dorința de recunoaștere, frica de respingere, nevoia de control, impulsul de dominare, atașamentele, prejudecățile și formele subtile prin care justificăm ceea ce vrem deja să facem. Cunoașterea de sine începe acolo unde justificarea devine suspectă.
De ce am reacționat astfel? De ce mă deranjează atât de mult dezacordul? De ce simt nevoia să demonstrez că am dreptate? De ce mă interesează atât de mult recunoașterea celorlalți? De ce unele critici mă rănesc disproporționat, în timp ce altele nu mă ating? De ce condamn la altul exact ceea ce tolerez la mine?
Aceste întrebări nu sunt simple exerciții psihologice. Într-o lectură masonică, ele devin instrumente de rectificare. Echerul ne întreabă dacă există concordanță între principiu și faptă. Compasul ne arată limitele în care trebuie să ne ținem expansiunea personală. Firul cu plumb ne solicită verticalitate. Nivela ne obligă să reconsiderăm raportul nostru cu ceilalți. Ciocanul și dalta indică intervenția deliberată asupra materiei.
Dar niciun instrument nu poate fi folosit împotriva unei pietre pe care refuzăm să o recunoaștem.
Aici apare una dintre cele mai dificile probleme ale autocunoașterii: omul își apără imaginea despre sine chiar și atunci când aceasta îl împiedică să evolueze. Poate prefera să fie considerat „un om bun” în loc să examineze dacă acțiunile sale produc efectiv bine. Poate prefera reputația de om principial în locul dificultății de a-și reconsidera o convingere. Poate apăra o identitate morală cu atâta intensitate încât orice critică devine, în ochii săi, o agresiune. Atunci eul transformă virtutea în armură, iar armura nu mai lasă lumina să intre.
În tradițiile filozofice și ezoterice, cunoașterea de sine nu a însemnat niciodată simpla inventariere a trăsăturilor personale. Ea presupune o schimbare a raportului dintre observator și ceea ce este observat. Omul începe prin a spune „aceasta este mânia mea”, „acesta este orgoliul meu”, „aceasta este frica mea”, iar într-un stadiu mai matur poate observa că aceste fenomene apar în conștiință fără a trebui să devină identitatea sa. Nu orice impuls trebuie urmat. Nu orice gând merită crezut. Nu orice emoție trebuie transformată imediat în acțiune. Între impuls și faptă se află libertatea, acolo se construiește caracterul.
Această distanță interioară este poate una dintre cele mai importante achiziții ale unei discipline inițiatice. Omul care nu își observă mecanismele este condus de ele. Cel care începe să le observe poate introduce între stimul și răspuns un interval în care intervine discernământul. Nu devine imun la furie, teamă sau orgoliu; devine mai puțin dependent de ele. Diferența este enormă.
În acest sens, autocunoașterea nu produce neapărat confort. Uneori produce neliniște. Dar neliniștea care provine din întâlnirea cu adevărul este mai fertilă decât liniștea obținută prin autoamăgire. Masoneria nu îi cere omului să fie fără umbre, îi cere să nu le confunde cu lumina.
Aici se poate înțelege mai profund și relația dintre moartea simbolică și renașterea inițiatică. A muri simbolic înseamnă, între altele, a accepta că anumite forme ale propriei persoane trebuie să înceteze: vanitatea care cere permanent confirmare, rigiditatea care se teme de schimbare, resentimentul care își justifică existența prin trecut, falsa superioritate construită din comparația cu ceilalți. Renașterea nu înseamnă apariția unui om perfect, ci dobândirea unei capacități noi de a lucra asupra propriei ființe. De aceea, primul Templu nu se construiește din piatră, se construiește din atenție.
Din capacitatea de a observa fără a cosmetiza, de a corecta fără a dramatiza, de a accepta fără a capitula și de a transforma fără a pretinde că transformarea s-a încheiat. Este o arhitectură invizibilă, dar consecințele ei devin vizibile în relațiile cu ceilalți, în modul de exercitare a autorității, în felul în care omul folosește libertatea și în măsura în care poate rămâne fidel unui principiu atunci când principiul devine costisitor.
Un Templu interior solid nu este acela în care nu apar fisuri, este acela în care fisurile sunt observate înainte ca zidul să cadă.
Poate că acesta este sensul cel mai exigent al cunoașterii de sine: nu să ajungi la o definiție definitivă despre cine ești, ci să devii capabil să te examinezi continuu fără să te distrugi și fără să te menajezi. Să păstrezi suficientă umilință pentru a recunoaște că te poți înșela și suficientă demnitate pentru a nu transforma greșeala într-o condamnare permanentă. Să accepți că lucrarea interioară nu are un certificat final.
În fiecare zi se depune praf pe piatră, în fiecare zi trebuie îndepărtat.
Iar când omul începe să-și cunoască adevăratul teren interior, nu descoperă un sanctuar gata construit, ci un șantier. Unele ziduri trebuie păstrate. Altele trebuie demolate. Unele fundații se dovedesc mai fragile decât credea. Alteori, sub ruinele unei convingeri vechi apare ceva ce nu poate fi explicat imediat.
Acolo începe partea mai dificilă a lucrării, să continui să construiești fără să pretinzi că știi deja forma finală a Templului.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
