Alba Popescu: De ce tind să nu cred că va avea succes tentativa de înlocuire a teocratiei iraniene cu un regim monarhic pro-occidental?

1. Prăbușirea dinastiei Pahlavi nu a fost doar rezultatul jocului geopolitic al celor două blocuri postbelice, al mașinățiunilor neogaulliste și giscardiene sau al ineptiei administrației Carter. Aceasta, cu o istorie scurtă și o tradiție monarhică limitată, a fost esențialmente rezultatul unei mișcări populare insurecționale, generate de politicile inadecvate ale ultimului Shah. În timpul domniei sale, opulența casei regale contrasta flagrant cu subdezvoltarea rurală profundă a majorității populației. Liberalismul aparent al politicilor sale se lovea de conservatorismul și tradiționalismul societății persane, iar corupția administrației era dublată de un stat polițienesc hiperbrutal. Prin urmare, reintroducerea unei monarhii detestate de segmente largi ale populației este din start contraproductivă.

2. Iranul reprezintă un pilon central și vital al strategiilor geoeconomice și geostrategice ruso-chineze din Eurasia. Arhitectura geostrategică a Rusiei în Transcaucazia și Asia Centrală depinde fundamental de pivotul iranian, iar coridorul mijlociu al BRI devine nefuncțional fără Teheran. În consecință, fără o victorie israeliano-americană într-un război deschis cu Iranul, o schimbare de regim va fi posibilă doar cu acordul liderilor de la Beijing și Moscova și presupune automat un regim fidel intereselor acestora.

3. Implicarea minorității kurde ca vârf de lance al unor astfel de mișcări atrage sprijinul Turciei și al facțiunilor afiliate (ruso-turco-chineze) din Frăția Musulmană egipteană pentru actualul regim de la Teheran. Prin urmare, este puțin probabil ca protestele să antreneze minoritatea azero-persană din nord. În plus, Pakistanul și Afganistanul sunt aliați ai blocului ruso-chinez, ceea ce consolidează sprijinul pentru regimul de la Teheran în gestionarea situației. Relațiile majorității persane cu minoritatea kurdă nu sunt foarte pozitive, așadar scânteile insurecționale nu vor mobiliza populația majoritară.

4. O eventuală recunoaștere de către Israel sau SUA a unui Kurdistan independent (așa cum sugerează dl H.D. Hartmann) ar radicaliza și solidariza paturile sociale cu regimurile politice din Iran și din alte state cu minorități kurde (cu excepția Siriei, unde statul este colapsat și unde un Kurdistan ar fi posibil doar cu acceptul Turciei). În loc de strategia „divide et impera”, rezultatul ar putea fi o articulare a unui bloc militar turco-pakistano-iranian, susținut de Rusia și China.

5. O eventuală acțiune militară a Israelului împotriva Iranului, sprijinită vizibil de Ierusalim, ar putea reactiva mișcarea „Free Palestine” și ar deveni un „cartof fierbinte” pentru republicanismul american în contextul alegerilor de Mid-Term.

6. Trebuie înțeles complexul ayatollah-structuri de forță (Artesh – armata, Al Quds/IRGC – Sepah, Basij, poliție – Faraja) și modul în care propaganda de sistem a modelat populația iraniană din 1979 încoace. Chiar dacă sunt nemulțumiți de condițiile economice, iranienii sunt, în mare parte, naționaliști, tradiționaliști shi’a și resping progresismul occidental. Prin urmare, chemarea la arme împotriva unui „dușman occidental” generează instantaneu mobilizare în rândul populației.

7. În concluzie, orice schimbare în urma unui nou episod de insubordonare civică cel mai probabil nu va fi de sistem sau de orânduire, ci va viza mai degrabă „efectivul de partid”, pe principiul „pleacă ai noștri, vin ai noștri”, menținând fluxul de investiții chineze, eventual.

8. Dar, încurcate sunt „căile Domnului” și „lebedele negre venezuelene” nu pot fi excluse din scenariu. Așa că… filmul geopolitic continuă și orice deznodământ rămâne deschis.