După trei săpămâni de la demisia surpriză a ministrului Daniel David, la Educație nu a fost anunțat încă noul ministru. Se vehiculează o nouă formulă: ministru și ministru delegat, cu premierul Ilie Bolojan interimar până la rezolvarea situației, dar nu mai mult de 45 de zile, conform Constituției României.

 Indiferent de numele ales, eu cred că miza reală nu este persoana în sine, ci capacitatea viitorului ministru de a aduce stabilitate, coerență și încredere într-un sistem aflat de mult timp sub presiunea schimbărilor frecvente.

Să nu uităm că o societate care investește în educație nu construiește doar clădiri, ci viitor.

CITEȘTE ȘI: Singurătatea alergătorului de cursă lungă

Atunci când premierul Ilie Bolojan și-a asumat guvernarea, nu era o mare competiție între liderii de partide din coaliție  pentru a deveni prim-miniștri și nici la Educație, pentru preluarea portofoliului.

Bugetul insuficient pentru nevoile din sistemul educațional, deteriorarea imaginii dascălului în societatea contemporană, rezultatele modeste ale elevilor la testările standardizate, reformele incomplete, născute mai degrabă din ambiții personale decât din cercetare și studii de impact, fac din acest minister o încercare uriașă pentru oricine, cu posibil efect nociv  asupra imaginii personale, cu multă uzură.

De la Gheorghe Lazăr și Școala sa de la Sfântul Sava ( 1818), la Ion Heliade Rădulescu, la Spiru Haret, Simion Mehedinți, Constantin Rădulescu-Motru, Dimitrie Gusti, Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, sau la George Emil Palade, Lucian Blaga, Mircea Eliade, George Călinescu, Ioan Aurel Pop, Mihai Șora, Andrei Pleșu, Andrei Marga, Remus Pricopie, școala românească a parcurs un drum lung și dificil, marcat de inovații care par astăzi minore, dar care au reprezentat în epocă progres  impus cu greu, pentru că nicicând educația nu a generat venit imediat, dar plusvaloare – da!

Este clar că dascălii care au implementat măsurile cele mai curajoase nu sunt și cei mai populari!

CITEȘTE ȘI: COALIȚIA DE GUVERNARE GUVERNEAZĂ?!

Introducerea limbii române și a alfabetului latin în procesul educativ, învățământul obligatoriu și gratuit pentru fete și băieți, înființarea școlilor de meserii, organizarea învățământului liceal, înființarea universităților, a caselor corpului didactic și a bibliotecilor școlare, introducerea digitalizării, debirocratizarea activității în educație reprezintă  doar câțiva pași importanți care au cerut, de-a lungul timpului,  viziune, consecvență, persuasiune, stabilitate pe drumul României spre un viitor al speranței, cu dascăli  în rol de arhitecți ai sufletelor și ai minților.

De la Revoluția din 1989 și până în prezent, Educația din România a avut zeci de miniștri, cu doi prim-miniștri interimari:  Emil Boc, în octombrie-noiembrie 2009, după ce PSD a părăsit guvernarea și Ilie Bolojan, în prezent.  Media unui mandat în acest minister este de un an și o lună.

Cel mai longeviv ministru din 1989 până astăzi este Liviu Maior, cu un mandat întreg la activ ( 1992-1996), când premier era Nicolae Văcăroiu, iar președinte Ion Iliescu.

CITEȘTE ȘI: UN JOC SERIOS, DELOC ÎN JOACĂ

În mandatul său, s-a elaborat prima lege a educației postdecembristă, pentru că învățământul românesc funcționa fără o lege specifică, ci în baza unei hotărâri de guvern. A inițiat proiectele cu Banca Mondială, pe care s-au bazat reformele din educației și după încheierea mandatului său; a finalizat statutul personalului didactic și a adoptat legea de funcționare a învățământului particular.

Ministrul cu cel mai scurt mandat este Ioan Mang, opt zile, în 2012, mandat încheiat cu o demisie, în urma unor acuzații de plagiat.

Ministrul cu patru mandate este Ecaterina Andronescu: 2000 – 2003, 2008 – 2009, 2012 și 2018 – 2019, în timp ce Liviu Marian Pop și Sorin Câmpeanu au avut câte două mandate, primul însumând mai puțin de nouă luni la conducerea ministerului, iar al doilea  – mai puțin de trei ani. De altfel, numele acestor trei miniștri apar cel mai des în articole de presă, ca urmare a unor măsuri adoptate de aceștia. Mandatele lor multiple au fost pigmentate cu controverse care vizau finanțarea sistemului de educație, stuctura anului școlar, reorganizarea unităților școlare, evaluarea dascălilor, problema plagiatului în lucrările academice, organizarea învățământului profesional și tehnic, achiziții de manuale, calitatea discutabilă a unor manuale etc.

CITEȘTE ȘI: DESPRE AZI ȘI DESPRE FOȘTI

Această dinamică accelerată  în fruntea unui minister reflectă dificultatea guvernelor de a construi politici coerente pe termen lung, de a finanța programe care să contribuie la progresul real al școlii românești post-decembriste.

În starea de incertitudine care planează constant asupra sistemului de învățământ românesc,  marcată de lipsa de continuitate a politicilor educative și dificultatea de a implementa reforme pe termen lung, numirea unui nou ministru  la Educație capătă o importanță aparte.

În spațiul public sunt vehiculate în acest moment două variante din parte PNL: Marilen Pirtea și Luciana Antoci, fiecare reprezentând câte un palier diferit al sistemului educațional românesc. Voci timide rostesc și numele lui Ștefan Pălărie sau Corina Atanasiu, de la USR,  și al consilierului prezidențial Sorin Costreie, care a fost cooptat în echipa președintelui Nicușor Dan pentru a realiza consultări cu reprezentanții Ministerului Educației și Cercetării, precum și cu sindicatele pentru a evalua calitatea sistemului . Portofoliul de la Educație fiind susținut de PNL, e puțin probabil să asistăm la o rocadă de portofolii între partidele coaliției de guvernare.

CITEȘTE ȘI: Reforma între avantaje si avantajați

Marilen Pirtea provine din mediul universitar, cu o carieră construită în învățământul superior, la al treilea mandat de parlamentar, în timp ce Luciana Antoci, fostă inspectoare generală și fost prefect,  este asociată cu zona preuniversitară, fiind percepută ca apropiată de realitățile din școli.

Diferența de parcurs profesional dintre cei doi readuce în discuție echilibrul necesar între cele două niveluri ale educației, o temă recurentă în dezbaterile publice. Să fi devenit acum motiv de dispută? Posibil, câtă vreme societatea percepe efortul de susținere a reformei Bolojan, la nivel sistemic, ca fiind suportat exclusiv de  cei peste 200.000 de profesori din învățământul preuniversitar.

Când universitățile primesc finanțare de la bugetul de stat în funcție de numărul studenților, nu după calitatea pregătirii lor, când piața muncii nu poate absorbi toți absolvenții unora dintre facultăți, dar ele continuă să își mențină același plan de școlarizare, când absolvenții de învățământ superior trebuie să urmeze programe de conversie profesională pentru a găsi un loc de muncă, înseamnă că „ ar trebui să deranjăm puțin universitățile, să le facem mai antreprenoriale”, declara Ilie Bolojan în noiembrie 2024.

CITEȘTE ȘI: România disputată ca într-un meci

Indiferent de opțiunea finală, provocarea majoră pentru viitorul ministru rămâne aceeași: asigurarea coerenței, stabilității și încrederii într-un domeniu esențial pentru viitorul societății românești. Alegerea potrivită ar putea aduce un pic de calm între cei aproximativ  251.900  dascăli, 3.485.600 elevi și studenți din România, care ar trebui să primească în școală răspunsuri, dar și să dobândescă acea capacitate de a pune întrebări corect, de a analiza realitatea și de a lua decizii responsabile.