NICOLAE BALAȘA: Să-mi zică mie ăștia „ție” și nevestii mele „fă”?!…

Câţiva ani buni mai târziu, Stan scăpătase în viaţă cu de toate. Puterile îl părăsiseră ca şi auzul de-o ureche. Vederea o avea ceva mai bună. Mai bine nu ar fi avut-o nici pe ea, că prea-i fusese dat să vadă multe. Pământ îşi dorise toată viaţa şi avea. Avea destul acum, dar în acord global. Ce era să facă ? Se obişnuise şi cu asta. Se necăjea doar când îi zicea Băcanu : – Stane, fi-ţi-ar spinarea a dracu,… globalul îţi mănâncă zilele ! Anica parcă era bătută de vânt şi ploi. Se gălbejise toată. Trăiau din ce puteau şi din ce mai găseau pe ici, pe colo, mai mult din amintiri, fiindcă din altceva n-aveau din ce. Trecuse un an, trecuse şi-al doilea, căldură fu sese destulă, plouase tocmai când trebuise. Se făcuseră de toate ! Grâu şi porumb. Toamna culeseseră vreo două remorci, dar ce folos ! Cum l-au strâns, cum s-a dus ! „Dracu ştie unde ?! La export, ce-o fi ăla ?“ – s-a întrebat Boade. „Exportul, taică ! Totul la export !“ – citise el în nişte zdrenţe de ziare, cu un ochi, fiindcă de celălalt chiorâse de când încercase să-şi împene loitra carului şi îi căzuse leuca în cap. „Toamna se numără bobocii !“ – a zis el.  „Să iau şi eu ceva pe munca mea !“

CITEȘTE ȘI: Căruța cu putori, proști și curve

A luat o traistă cu grâu, şi aia mai mult neghină, şi câteva drugi la subsuoară, deşi se dusese cu carul. S-antors cu paşi abătuţi spre casă, dar dacă îl întreba cineva, îi răspundea zâmbind amar : „De, nene, ce să faci ! La pomul lăudat să nu te duci cu sacul ! Nu se pierde ţăranul uşor cu firea ! De avut mai avea el pe-acasă câţiva saci cu drugi pentru mămă ligă. Pusese porumb prin faţa casei şi-n capul viei. Via însă o avusese frumoasă. Rar se-ntâmpla butu rugă să nu ia găleata plină. Pe sub streaşină, unde avea câteva viţe întinse, a umplut, cu vârf, o târnă. Ce să mai zică ?! Butoiul, plin ! Se mulţumise şi cu atâta şi, mai ales, se bucura că femeia îi trăia. Alt fel… ce s-ar fi făcut ? „Măcar are cine să-mi poarte de grijă cu pomenitul, când o fi să fie !“ – s-a consolat singur. Prin curte nu îi mai rămăseseră multe. Câteva găini pleoştite şi-ălea, şi o sfrijită de capră crescută mai mult priponită-n capul locului, de un mărăcine. Acolo unde muncea zi de zi. „Şi mai zice omul că n-are din ce trăi ?! Un ou la prânz, o litră de lapte dimineaţa şi una seara, să-i fie somnul uşor !“ – făcea el haz de necaz. A trecut o zi, au trecut două, s-a limpezit vinişorul lui cel roşu cu miros de ananas. „O dulceaţă, ce mai !“ – se bucura de câte ori îl gusta. Cum capra-i înţărcase, simţea cum îi rămâne oul în gât. Ce nu face omul ca să scape !?! A dat  repede la slăvină şi a umplut oala. O oală de pământ, smălţuită, primită de pomană când se slobozise demult fântâna din Vlădia. Cum o bea, cum se şi liniştea. I se părea că se preumblă aşa prin anii tinereţii, că sfârşitul îi e undeva departe, deşi îl dorea zi de zi. De Crăciun, l-au apucat năbădăile. Postul fusese destul de lung. Ar fi fost cum ar fi fost, dacă nu trecea din post în post, că porc nu avea. Îi trecuse prin minte să taie capra. Noroc cu femeia că o apucase mila de ea şi de ieduţul din burtă. De ciudă însă, Stan a luat securea şi a dărâmat coteţul. Lemnele i se împuţinaseră şi ele. După sărbători, i se înmuiaseră picioarele şi se clătina în mers. Băcanu l-a luat în râs : – Stane, să-ţi însemn un lemn de cruce ?– Bă, ce să fac, lemne n-am, de-ale gurii n-am, beau şi eu să mă-ncălzesc. Femeia… îmi e ca sloiul, nu mai are călduri ca-n tinereţe ! Oală după oală, cu mămăligă şi-o ceapă spartă, merge ! Mai uit de necazuri!

CITEȘTE ȘI: Verdure și vremuri

Din când în când, îi făcea femeia nişte zeamă lungă din cartofi şi varză acră. Fasolea o ţineau pentru zile bune. „Doamne fereşte, dacă moare unul din noi ? Unde s-a mai pomenit moarte fără pomană ?“ Orez, fidea, de unde ? De unde dacă nu erau parale ? Pensie avea şi el şi femeia, că doar munciseră ani de-a rândul, dar… „Nu sunt fonduri, taică, a sărăcit statul!“ – îi răspundea Marin Tropăneaţă, fiindcă de-aia era pus, în capul obştei, preşedinte. Noroc cu găinile că îi începuseră să ouă mai spre primăvară. Ale dracului, înţărcaseră şi ele ! Păi, cum să nu înţărce, că trăiau mai mult cu zile ! A dat Stan ouăle la prăvălie şi a luat cota de gaz. Şi-a pus în lampă. Tare-i mai era teamă de întuneric! Când s-a luminat a primăvară, s-a mai liniştit şi el la suflet. Pe lângă gard, au mijit urzicile, în livadă, dragaveiul… „N-am murit în iarna asta, nu mai mor !“ – s-a consolat în sufletu-i amar. „Numai s-apuc s-aud cucul, altfel nu se ştie !“ Cum el era surd de-o ureche, săracul, slabe speranţe! De Paşte, s-a bucurat de zilele ce aveau să vie. A tăiat iedul şi a mai apucat să guste carnea. Îi uitase gustul şi nici n-avea să ştie cum mai este. Ceva, ca o leşie, îi băltea în tot trupul. În inimă-i curgea venin. Vinul îi era pe sfârşite. Ce se face el acum, cum să uite ? Mintea i s-a tulburat stângaci, privirea îi era rătăcită şi tremuratul nu mai contenea. – I-a intrat frigul în oase ! – i-a zis Anica lui Florea când a trecut să-l vadă. Aceasta s-a uitat la el, i-a luat seama pe o parte şi pe alta, apoi s-a pus pe gânduri : – Mă, fată, apucă-te şi-l schimbă ! Şi să chemi pe popa să-l grijească, n-o mai duce mult ! S-a întristat Anica, dar ce era de făcut ? ! I-a venit inima la loc când a auzit părintele : – Cheamă doctorul că nu moare curând ! Uite, se duce grijania spre coada lingurii ! A chemat femeia ! A chemat pe coana moaşă, că doctorul… era la oraş. A venit salvarea, mai bine ar fi venit dricul. Dacă tot a venit, a trebuit să urce. Cu greu, săracul, că el urcase toată viaţa pe loitra carului, nu pe scările maşinii ! Spitalul, loc necunoscut ! De unde să ştie el cum este ? Nu umblase de când lumea prin asemenea locuri. Aici, oameni în alb, doctori, care mai de care ! – Ai cam băut, moşule ?! – l-a întrebat unul dintre ei. – Păi, ce să fac, tată ?! Lemne n-am, de-ale gurii n-am, beau şi eu ca să mă-ncălzesc, că femeia mi-e ca sloiul ! Nu mai are călduri ca-n tinereţe ! – Vezi de treabă, nene, te-ncălzim noi ! Într-una din zile, s-a liniştit de parcă ar fi călcat în rai. Văzuse un doctor mai în vârstă : „Ăsta trebuie să fie om deştept şi-nţelept !“ – şi-a zis, în sine, apoi, cu glas tare, a întrebat : – Domnule, îţi spun dumitale, că te văd om ca lumea : să-mi zică ăştia mie, „ţie“ şi nevestei mele : „fă, dai contractul, ori îţi iau şi cenuşa din vatră ?“ Ăştia oameni sunt ?! …Mama lor de nemernici! A zis şi a închis ochii.