TALENTOMETRUL este un instrument birocratic toxic, imaginar în esență, dar cu efecte legislative devastatoare, inventat de Andras Demeter în 2008 și reactivat perfid în 2026. Prin acesta se încearcă reducerea și cuantificarea matematică, absurdă și grotescă, a harului, a emoției și a procesului de creație artistică. Talentometrul transformă actul cultural într-o înșiruire mecanică de coeficienți, fracții de normă și minute pontate, ignorând complet natura imaterială și transcendentă a artei. Este un dispozitiv managerial conceput pentru a transforma artistul într-un executant interschimbabil, supus abuzului discreționar și șantajului salarial, sub pretextul eficientizării.

România trăiește un paradox cultural dureros, o schizofrenie administrativă profund cinică. Într-o perioadă în care arta ar trebui să fie un licăr de speranță, un refugiu și oglinda fidelă a societății, cultura este supusă unui asalt sistematic, orchestrat de o viziune contabilă, rece și profund distructivă. În centrul acestui atac premeditat se află actualul ministru al Culturii, Andras Demeter, un personaj care, sub masca reformei și a eficienței, reactivează o agendă veche de două decenii: distrugerea teatrului de repertoriu și transformarea artistului într-un simplu prestator de servicii, un muncitor la normă, cronometrat și evaluat ca un obiect.

CITEȘTE ȘI: Cântărind timpul sau rezultatul: vocea ministrului Culturii pentru sectorul cultural

Nu este o simplă temere nefondată, ci o realitate istorică, documentată, o recidivă revoltătoare. Încă din perioada în care era secretar de stat în anul 2008, domnul Demeter a încercat să impună ”Talentometrul” – acea formă absurdă și jignitoare de a măsura talentul și creația. Astăzi, instalat în fotoliul de ministru, își reactivează agenda dublă și perfidă: reînvierea proiectelor falimentare din trecut, actualizarea lor și implementarea forțată, susținând în mod public falsul potrivit căruia ordinele vin de la Curtea de Conturi, o instituție instrumentalizată ca paravan pentru incompetența și reaua sa credință. Această recidivă administrativă este cu atât mai gravă cu cât vine într-un moment în care cultura românească are nevoie disperată de oxigen, nu de strangulare birocratică. Andras Demeter nu a învățat nimic din eșecurile trecutului, ci, dimpotrivă, le-a rafinat răutatea, transformându-le într-un instrument de control absolut. El nu vede în actori creatori de lumi, ci simple cifre într-un tabel Excel, care trebuie să genereze un ”punctaj individual final” pozitiv la sfârșitul lunii, o viziune glacială a unui birocrat care urăște, fundamental, libertatea spiritului pe care nu o poate cuantifica și controla.

Rădăcinile răului sunt adânci și putrede, ajungând până în anul 2008, când a apărut Ordonanța numărul 21, un act normativ, toxic prin însăși esența sa, care a fost conceput și promovat cu zel de către Andras Demeter. Această ordonanță, care, în mod tragic, ține și astăzi loc de lege a instituțiilor de cultură, a fost calul troian introdus în cetatea artelor. Obiectivul declarat era, în mod ipocrit, ”reglementarea raporturilor dintre angajator și angajat”, însă în realitate, a introdus conceptul pervers de muncă   ”inegală”, o sintagmă ambiguă și maleabilă care a deschis cutia Pandorei abuzurilor manageriale.

Imediat după emiterea ordonanței, Andras Demeter, din poziția sa de secretar de stat de la acea vreme, a elaborat normele metodologice de aplicare a Ordonanței 21 – HG 1672/2008. Astfel, în detaliile birocratice, s-a ascuns diavolul, sub masca unor pretinse clarificări care defineau ”exercițiul funcțiunii”. Capcana întinsă artiștilor era următoarea: un salariu de bază derizoriu, la care se adăugau vechimea și sporurile, dar veniturile reale depindeau, în proporție covârșitoare, de ”banii în plus” primiți pentru fiecare urcare pe scenă sau premieră. Părea, la prima vedere, o stimulare a performanței. În realitate, era o condamnare la precaritate cronică și la supunere oarbă.

Dacă un actor nu îndeplinea un barem minim de spectacole și repetiții pe lună – un barem stabilit arbitrar și dependent exclusiv de viziunea regizorală sau de capriciile directorului – veniturile sale se prăbușeau dramatic. Mai mult, risca să fie concediat, deși vina nu îi aparținea. Un actor nu se poate distribui singur! Dacă nu este ales în distribuție, sistemul creat de Demeter îl pedepsește ca și cum ar fi leneș, nu un artist în așteptarea rolului potrivit. Aceasta reprezintă o formă de tortură psihologică instituționalizată, unde victima este pedepsită pentru deciziile arbitrare ale călăului său administrativ. La aceste consultări, care au avut loc la Ministerul Culturii, sindicatele, alături de Sindicatul Liber al Teatrului Național, s-au opus vehement,  înțelegând, cu luciditate, pericolul: aceste măsuri ar fi aruncat profesia de actor în precaritate pentru totdeauna și ar fi distrus o breaslă întreagă. Au trecut aproape 20 de ani, iar Andras Demeter, neschimbat în viziunea sa obtuză, încearcă să reintroducă aceleași ”norme metodologice” abjecte, nerenunțând niciodată la visul său de a controla cultura cu biciul administrativ.

CITEȘTE ȘI: Ministerul Culturii și falimentul comunicării scrise

Normele metodologice concepute de actualul ministru prevedeau ca prelungirea contractelor să se poată face doar în baza realizării unui număr minim de repetiții și reprezentații. Planul era diabolic de clar: desființarea contractelor pe perioadă nedeterminată, indiferent de valoarea sau vechimea actorului, și legarea salariului exclusiv de prezența fizică pe scenă în luna anterioară. Cu alte cuvinte, în ianuarie primeai banii pentru munca din decembrie, o aberație economică și administrativă care transforma artistul într-un zilier de lux, o instabilitate financiară cronică ce deschidea ușa unor abuzuri fără precedent. Managerul devenea stăpân absolut, un mic dictator local, având libertatea totală de a distruge cariere prin simpla ne-distribuire a unui actor incomod, fără a purta nicio răspundere morală sau legală. Articolul 4 din normele metodologice (HG 1672/2008) definește o serie de concepte menite să justifice acest control:

„a) conducerea executivă – personalul cu atribuţii de conducere, coordonare şi/sau control din instituţia de spectacole sau concerte;” – o autoritate absolută, fără contrapondere artistică.

„b) perioada de referinţă – perioada cuprinsă între data de 1 septembrie a anului în curs şi 31 august a anului următor, pentru care se stabileşte norma de muncă şi salariul, în baza evaluării anuale realizate conform prezentelor norme metodologice;” – o perioadă lungă de incertitudine pentru artist.

„i) aprecierea activităţii anterioare – evaluarea prestaţiei salariatului din perioada de referinţă anterioară, având ca efect menţinerea, majorarea sau diminuarea punctajului individual;” – este definită aici arma supremă: posibilitatea de a tăia salariul pe baza unor criterii subiectiv ”evaluate”.

Acest sistem este o invitație la corupție și clientelism. Normele vorbesc despre ”coeficient de producție” și ”coeficient de complexitate”, ca și cum arta ar fi o știință exactă. Iată citatele relevante:

„f) coeficient de producţie – constanta stabilită în funcţie de complexitatea unei producţii artistice, cu luarea în considerare a următoarelor criterii: (i) dimensiunea investiţiei planificate; (ii) personalul necesar pentru realizare/exploatare; (iii) numărul şi complexitatea serviciilor necesare;” – criterii financiare și logistice, nu artistice!

„g) coeficient de complexitate – constanta stabilită în raport cu dificultatea rolului, respectiv a sarcinilor/activităţilor/atribuţiilor funcţiei;” – Cine stabilește ”dificultatea rolului”? Un funcționar? Un director numit politic, fără viziune artistică? Demeter introduce arbitrarul ca lege supremă în teatru, oferind managerilor arma perfectă pentru a executa orice voce critică din instituție, distrugând orice urmă de autonomie artistică.

După ce scandalul a izbucnit din nou, ministrul a încercat o eschivă lașă, tipică politicienilor prinși cu ocaua mică. A dat vina pe Curtea de Conturi, susținând public faptul că instituția de control a emis directive imperative în acest sens, cerând normarea strictă a muncii artistice și introducerea acestor aberații, o minciună sfruntată, menită să deturneze furia breslei către o instituție terță, neimplicată direct în procesul creativ.

În realitate, așa cum se poate observa din documentele publice și din rapoartele de audit ale Curții de Conturi (cum ar fi cel din imaginea atașată), nu există nicio directivă specifică din partea CdC care să ceară transformarea teatrului într-o fabrică sau care să impună formule matematice pentru evaluarea emoției. Curtea de Conturi verifică legalitatea și eficiența cheltuielilor publice, nu estetica sau procesul de creație, această scuză fiind doar un paravan grosolan pentru agenda sa dublă și toxică: distrugerea ideii de teatru de repertoriu, singurul sistem care a produs valoare constantă în cultura română, și înlocuirea sa cu o piață a muncii artistice precară.

Iată ce scrie exact în raportul Curții de Conturi, sub punctul ”2. Conducerea ministerului trebuie să elaboreze mecanisme care să contribuie la utilizarea economicoasă și eficientă a fondurilor publice destinate acoperirii cheltuielilor cu personalul de specialitate artistică, personal care este implicat în producerea și desfășurarea spectacolelor.”:

”Această categorie de personal desfășoară o activitate care necesită un program de lucru flexibil, greu de cuantificat din punct de vedere al timpului alocat și al atingerii obiectivelor individuale.” Aici este cheia! Curtea de Conturi recunoaște explicit că munca artistului este ”greu de cuantificat”. Nu cere formule!

”Totodată, în funcție de conținutul creației artistice, există și posibilitatea ca personalul angajat să fie insuficient, iar instituția să apeleze la prestații externe.” Această constatare nu justifică măsuri represive împotriva angajaților, ci, dimpotrivă, subliniază nevoia de adaptare a managementului la specificul artei.

”În contextul de mai sus se impune găsirea soluțiilor optime din perspectiva cost/beneficiu. Astfel, a fost constatat faptul că nu la toate instituțiile de spectacole există norme/proceduri care să reglementeze modul de stabilire a orelor lucrate efectiv de către salariați și/sau colaboratori.” CdC constată o lipsă de proceduri, nu cere distrugerea contractelor.

”Existența riscului de majorare nejustificată a cheltuielilor cu personalul de specialitate artistică implicat în producerea și desfășurarea spectacolelor.” Este un risc generic, nu o condamnare la ”Talentometru”.

”Vă recomandăm să elaborați norme/instrucțiuni cu scopul de a asigura instituțiilor de spectacole reglementări unitare privind organizarea activității personalului de specialitate artistică și urmărirea îndeplinirii obiectivelor de către aceștia.” Reglementări unitare – nicidecum un sistem de pontaj și formule matematice pentru suflet!

Așadar, Curtea de Conturi recunoaște dificultatea cuantificării muncii artistice și recomandă reglementări unitare, nu impune aplicarea unui Talentometru. Ministrul Demeter, însă, distorsionează grosolan aceste constatări, transformându-le într-un pretext pentru a-și impune propria viziune distructivă. Andras Demeter este bântuit de peste două decenii de ideea că un actor are un contract stabil la o instituție de stat. Această siguranță, care permite artistului să creeze, îl irită profund și visează la un sistem mercenar, volatil, în care managerul poate schimba pe oricine, oricând, fără explicații și vrea să controleze prin ”circulare” și ”norme metodologice” viața instituțiilor de spectacol, transformându-le în feude personale, iar artiștii în marionete la cheremul său. Ceea ce nu înțelege domnul Demeter este faptul că oamenii nu își plantează flori în fața casei pentru a fi mai bogați sau pentru a număra mai multe petale. Împărțirea florilor în ”frumoase” și ”urâte”, ”mari” sau ”mici” pe baza unui tabel Excel nu protejează natura, ci o omoară. Aceasta este esența gândirii sale: uciderea spiritului prin supra-reglementare absurdă.

Esența conflictului stă într-o neînțelegere fundamentală, aproape patologică, a artei din partea celui pus să o păstorească. Ministrul Demeter vrea un control ”la sânge” al orelor efectuate, de parcă teatrul sau opera s-ar face cu pontatorul la intrare și cu cartela de acces. Un actor nu poate repeta în mod continuu, mecanic, precum o mașinărie. O mare parte din munca lui este interioară, invizibilă, se produce cu mult timp înainte de a realiza acel rol, în miile de ore de pregătire interioară, de frământări, de nesomn, de studiu, de observare a lumii.

Procesul creativ este legat de alte proiecte, de colaborări, de experiențe de viață care îi îmbogățesc universul relațional și de experimentare, căci actorul nu este ”un instrument”; el este o lume, un releu al eterului, o legătură cu ceva imposibil de cuantificat. Munca lui nu se poate norma cu ora, pentru că emoția nu are unitate de măsură temporală. Nu poți spune: ”Între 10:00 și 10:15 am suferit intens pentru rolul Othello și am acumulat 0.5 coeficienți de complexitate.” Este ridicol și jignitor.

Totuși, se cer norme imposibile, căci Andras Demeter cunoaște foarte bine specificul artei. O face cu scopul abject de a demonstra că ”actorul nu muncește” (conform tabelelor lui strâmbe), pentru a putea fi controlat total, pentru a justifica eventualele concedieri și tăierile salariale. Vrea să elimine modelele, să nu mai avem actori cu notorietate, voci puternice care pot schimba spiritul unei nații, vrea ”lucrători la scenă”, executanți docili, nu artiști cu har, iubiți de o țară întreagă. Programatic, Demeter și cei din echipa sa deposedează cultura de spirit în mod programatic și abominabil.

Mai mult, Articolul 15 din legea specială OG 21/2007 (aprobată cu modificări și transformată în lege) stabilește că timpul de muncă este fracționat și repartizat inegal:

„(2) Programul de lucru al personalului artistic și tehnic din cadrul instituțiilor de spectacole sau concerte este repartizat inegal, fiind specificat ca atare în contractul individual de muncă.”

„(3) Pentru personalul artistic și tehnic din instituțiile de spectacole sau concerte, zilele de sâmbătă, duminică și, după caz, zilele de sărbătoare legală sunt considerate zile lucrătoare, repausul legal putând fi acordat în alte zile ale săptămânii.” Această prevedere este o sabie cu două tăișuri, căci legea spune că nu se poate lucra mai mult de 14 zile fără zile libere. Cum se rezolvă problema zilelor libere și a activității curente atunci când sunt spectacole sâmbătă sau duminică? Legea tace, iar Demeter zâmbește perfid, lăsând haosul să domnească pentru a putea sancționa oricând pe oricine, sub pretextul lipsei de ”norme clare”.

Să privim direct în abisul birocratic creat de HG 1672/2008 și anexele sale, normele metodologice pe care ministrul le visează reînviate și aplicate cu zel. Limbajul este de un ridicol kafkian, o insultă crasă la adresa inteligenței umane. Se vorbește despre ”coeficient de serviciu”, ”coeficient de producție”, ”coeficient de complexitate”. Actul artistic este spart în atomi, crezând, în mod naiv și periculos, că suma părților va da întregul, o eroare logică elementară în artă.

Iată cum arată coșmarul unui artist transpus în formulă, conform Anexei 2 din normele promovate de Demeter, adevăratul ”Talentometru” în acțiune:

„PI(1) = ([Σ(R1) x C(R)] + [Σ(RG1) x C(RG)] + [Σ(S1) x C(S)]) x C(C1)”

Această înșiruire de caractere pretențioase pretinde că măsoară valoarea unui Hamlet sau a unei Traviate. Aceasta este formula prin care Andras Demeter vrea să cuantifice sublimul, emoția și geniul. Un actor poate fi evaluat după cât de bine suspină (sub un anumit ”coeficient de complexitate C(C1)”?) sau depunctat că nu a strigat destul de tare, sau că nu a respectat un ”coeficient de serviciu de repetiții” (C(R)). Cine face această evaluare? Directorul, transformat în dictator absolut al gustului și al pâinii angajaților, cu voie de la ministru.

„Calcularea punctajului individual se face prin însumarea punctajelor individuale pe producții după următoarea formulă: PI = PI(1) + PI(2) +… + PI(n)” – o contabilitate cinică a sufletului, care reduce artistul la o sumă de cifre seci, ignorând total valoarea inestimabilă a creației.

Mai mult, definițiile din lege sunt halucinante prin vaguitatea lor voită, menită să lase loc abuzurilor.

„h) punctajul de referinţă – elementul de bază în calcularea salariilor, respectiv pragul necesar încadrării cu normă întreagă şi bază de calcul pentru stabilirea punctajului individual, după caz;” – un prag arbitrar, o metodă de șantaj.

„j) sarcini complementare – activităţile şi/sau atribuţiile, stabilite anual, rezultate din programul managerial, care se desfăşoară pe tot parcursul perioadei de referinţă şi care pot completa norma de muncă sau fracţiunea de normă de muncă, în cazul personalului artistic.” – o portiță pentru a adăuga sarcini fără legătură cu arta și a compensa lipsa de distribuție.

Articolele 30 și 31 introduc formule și mai complexe pentru salarizare, o adevărată inginerie financiară aplicată abuziv pe ființe umane:

ART. 30: „V = [S(max) – S(min)]/[P(maxA;B) – P(ref)]” (pentru calculul valorii punctului de salariu)

ART. 31: „SI = V x [PIF – P(ref)] + S(min);” (pentru calculul salariului individual de bază) Aceasta nu este cultură, este o batjocură administrativă, dovada supremă că ministrul Demeter nu vede oameni, ci variabile într-o ecuație perversă pe care vrea să o rezolve cu orice preț, distrugând tot ceea ce este autentic și valoros.

Efectele practice ale acestei gândiri sunt devastatoare și creează o discriminare fățișă și un teren fertil pentru clientelism. Începând cu Cap. II din norme, se pornește o mașinărie a abuzurilor. Distribuția în formație se face la dorința dirijorului (regizorului), aprobată de manager. Legea permite ca artiștii proprii să fie ignorați, în timp ce managerii invită colaboratori externi.

ART. 14 (1) (b) din norme stipulează: „artiştii interpreţi şi asimilaţi – prin selecţie, organizată pentru fiecare producţie artistică.” Această prevedere creează o stare permanentă de nesiguranță și competiție toxică între artiștii angajați, în loc să stimuleze coeziunea unei trupe.

ART. 15 (3) din norme adaugă: „Testările profesionale prevăzute la alin. (2) lit. d) pot fi organizate ori de câte ori se consideră necesar.” – O altă unealtă de șantaj și presiune constantă asupra angajaților, fără o motivație clară.

Această prevedere a dus la apariția unor fenomene ciudate și corupte. Unii directori de teatre preferau să invite actori din alte teatre, care erau plătiți ca și colaboratori, în defavoarea propriilor angajați care stăteau pe bară și erau apoi penalizați că ”nu muncesc”. Aceste invitații erau adesea bazate pe relații personale sau interese financiare încrucișate (”O mână spală pe alta”). Erau invitați directori ai unor instituții care erau plătiți în mod excepțional, directori care la rândul lor se revanșau cu invitația, plătindu-și aceste servicii din banii instituției, iar cei care criticau astfel de atitudini erau rapid ”evaluați” și depunctați sau penalizați la salarii.

Orarul de muncă, așa cum este conceput de Demeter, devine un instrument de tortură psihologică. Cele 8 ore sunt împărțite arbitrar: 4 ore repetiție, 4 ore studiu individual. Dar ministrul vrea acum ca cele 4 ore de studiu individual să fie justificate minut cu minut. Față de vechiul document, ministrul a mai introdus obligativitatea persoanei de a motiva timpul pentru activitatea individuală (învățat roluri sau studiu individual) pe care fiecare îl face singur. Fiecare angajat trebuie să motiveze fiecare minut din toate zilele de muncă și să redacteze toată ziua dări de seamă și declarații. Imaginați-vă un ansamblu de 50 de persoane la o repetiție generală. Dacă aceasta durează 3 ore și jumătate în loc de 4, fiind o replică 1/1 a concertului, managerul, conform ”Talentometrului”, poate sancționa întregul colectiv pentru o jumătate de oră lipsă la program sau să pună întregul ansamblu să aștepte ”sunetul sirenei” care să permită muncitorilor să plece spre casă. Este umilitor, este o denigrare a profesiei și a inteligenței.

Când România emitea pretins ambiții europene, se vorbea despre alocarea a 1% din PIB pentru Cultură. A rămas un vis neîmplinit. Astăzi, singurul lucru care pare să crească în domeniul culturii este birocrația, frustrarea artiștilor și numărul de formulare pe care aceștia trebuie să le completeze. Singurul lucru ”european” în cultura noastră pare să fie costumul domnului ministru, nu și finanțarea sau mentalitatea sa.

Domnul Demeter nu s-a putut detașa de profilul frustrat al unui birocrat care vrea să se răzbune pe sistemul cultural. Majoritatea actului normativ se referă doar la activitatea teatrelor, lăsând doar câteva cuvinte referitoare la instituțiile muzicale care, la rândul lor, au numeroase probleme mult diferite de cele ale teatrelor. Acest aspect a făcut ca legea să fie supra-reglementată pentru unii și lacunară pentru alții. În cazul instituțiilor de concerte, Articolul 15 prevede: „Distribuirea personalului artistic… se face în funcție de: a) opțiunile dirijorilor/dirijorilor cor implicați; b) cerințele/necesitățile impuse de repertoriul producțiilor artistice și natura acestora; c) aparatul orchestral necesar; d) rezultatele testării profesionale.” Din nou, subiectivism pur ridicat la rang de lege, sub masca unor criterii ”obiective”.

Se poate spune că acest act a marcat apariția Talentometrului prin care se pretinde, în mod fals, că se poate măsura precis calitatea artistică. Actul propus și ulterior retras (dar niciodată abandonat ca intenție) respectă vechile idei și se pare singurele pe care le are Andras Demeter, ceea ce denotă o sărăcie intelectuală crasă și o lipsă totală de empatie față de cei pe care ar trebui să-i reprezinte. Aceasta nu este o reformă, ci o vendetă personală împotriva libertății artistice, mascată în spatele unor formule matematice inepte. Viziunea lui Demeter este o insultă la adresa culturii, transformând arta într-o simplă linie bugetară, iar artiștii în furnizori de servicii, sub amenințarea constantă a ”punctajelor individuale” și a ”coeficienților de complexitate”.

Acest ministru trebuie să plece! Nu doar pentru incompetența sa strigătoare la cer, ci pentru necinstea manifestă și pentru pericolul real și iminent pe care îl reprezintă pentru cultura națională. Încercarea sa obstinată de a reînvia proiecte falimentare, minciuna sfruntată despre directivele Curții de Conturi și disprețul suveran față de specificul muncii artistice îl descalifică definitiv din orice funcție publică, și cu atât mai mult din cea de Ministru al Culturii.

Andras Demeter și echipa sa au o misiune clară, macabră: să deposedeze cultura de spirit, de magie și de umanitate, în mod programatic și abominabil. Prin ”Talentometrul” său, el nu măsoară talentul, ci propria incapacitate de a înțelege ce înseamnă să fii artist, vrea să transforme teatrele în cazărmi, să desființeze ideea de trupă artistică, iar actorii în soldați care execută ordinele venite prin ”circulară” și raportează fiecare minut de ”studiu individual”. Aceasta este o agresiune frontală împotriva întregii bresle artistice și a publicului român.

Tocmai de aceea trebuie să plece, să dispară complet de pe scena politică și din Ministerul Culturii! Trebuie să lase locul cuiva care înțelege că arta nu se măsoară cu șublerul, că spiritul nu are o formulă în Excel și că valoarea unei națiuni nu se calculează prin ”coeficienți de producție”.

Poate că soluția este una radicală, având în vedere strictețea și disciplina absurdă pe care o impune. Dacă tot vrem rigoare militară, ordine de cazarmă și rapoarte la minut în teatre, poate cultura ar trebui trecută la Ministerul Apărării. Măcar așa, am avea speranța că cineva, cu adevărat, ar putea apăra cultura română de propriul ei ministru și de formulele sale ucigașe de suflete, înainte ca Talentometrul să transforme totul într-un peisaj pustiu, fără emoție și fără valoare.