Evenimentele din ultima săptămână, deși ar fi putut fi considerate coincidențe întâmplătoare, au fost privite de cei mai mulți dintre observatori, de la persoane cu îndelung exercițiu critic în spațiul public la martori onești fără prea mare experiență politică, drept exemple elocvente care susțin afirmațiile că în România există un stat paralel, să-l numim Sistem, care ghidează din spatele ușilor închise ceea ce se petrece în societate. Astfel, ca să dau două exemple diferite de cetățenie activă, un cunoscut intelectual ctp-ist care este de regulă rațional și critic, adesea chiar excesiv, părea dispus să creadă că suntem aproape de ceva asemănător unei conspirații, iar doi tineri trecuți la ultimele alegeri prin primul lor vot, aflați în spatele meu pe bancheta autobuzului, se informau de pe un site de știri urmărit cu ajutorul telefonului și replica unuia dintre ei către celălalt mi s-a părut ilustrativă pentru simțămintele multor români: „Vezi? Ce vrei mai mult decât atât? Noi nu contăm!”

CITEȘTE ȘI: Deasupra partidelor?

Impresia covârșitoare la nivelul opiniei publice a fost că jocul democrativ este o iluzie pe care ne-o servesc cei care  fac în realitate jocurile, iar atunci când este nevoie, acțiunile lor ies brutal la suprafață, fără a mai ține seama de regula păstrării aparențelor, așa cum se întâmplă acum. Desigur, putem vorbi despre lanțuri cauzale complet diferite care se intersectează întâmplător, de exemplu, între agenda politică și agenda justiției, și chiar așa pot sta lucrurile în fapt, însă este din ce în ce mai greu să obți această convingere în mințile nu neapărat tik-tokate ale celor care constată că anumite evenimente se petrec împreună. Mai mult decât atât, deși a considera că succesiunea temporală indică întotdeauna o legătură cauzală este un sofism, adică o eroare de argumentare, contextul general îi încurajează pe aceia care au asemenea opinii cvasi-conspiraționiste să și le fortifice.

Că am avea un Sistem, bun, acceptăm, ne poate motiva pentru a lupta împotriva lui, ceea ce poate chiar să dea un sens eroic unei vieți. Dar acestei opinii i se adaugă o stare de spirit cel puțin îngrijorătoare, aceea că Sistemul este perfid, nemilos, ticălos, așa că orice inocență cetățenească în slujba unor idealuri nobile devine un sacrificiu inutil. Adică, trebuie să devi și tu ca cetățean asemenea sistemului, la fel de ticălos și mincinos, eventual șmecher. Chiar am avut o discuție cu un prieten aflat în strinătate și care are acolo o carieră de succes, el spunându-mi că așa vede el țara din afara ei: o populație dominată de un grup organizat care are interese transpartinice și care lucrează cu orice mijloace pentru menținerea acelui status quo care asigură exercitarea preferențială a puterii.

CITEȘTE ȘI: România în stare hibridă

S-ar părea că avem niște probleme în legătură cu funcționarea instituțiilor unui stat democratic, de la respectarea principiului separației puterilor în stat la practicarea unui joc politic bazat pe reguli. Este prea multă arbitrarietate, cu decizii personale care se întemeiază pe idiosincrazii, iar nu pe principii și valori, așa încât este greu să mai vorbim despre programe politice, despre ideologii, despre ce vrem de fapt. Ne îndreptăm astfel spre acea margine periculoasă în care supraviețuirea justifică orice, inclusiv acțiunea violentă.

Văd multă dezorientare și voluntarism fără orizont, ori retrageri și ascunderi. Este dearmant să asiști la un dialog al surzilor și să constați că nu avem deloc argumentare, ci doar aserțiuni unilaterale care cer conformitatea sau supunerea celuilalt. Acesta-i drumul cel mai scurt spre grupări politice a căror coeziune nu mai ține de un proiect împărtășit în comun, ci de opoziția față de celălalt. Am văzut în aceste zile cum s-au făcut grupări și regrupări fără să se invoce rațiuni clare de natură principială care să justifice opțiunile, fapt care amplifică din nou temerea că motivațiile profunde sunt unele ascunse, care nu au legătură cu viața democratică, ci cu alte interese. Am ajuns astfel într-un impas și într-o luptă de uzură care scoate la iveală atât slăbiciuni ale Sistemului, căci dacă era cu adevărat un sistem trebuia să furnizeze o soluție în timp util, cât și ale vieții de la suprafața societății, căci personajele care sunt scoase în față se dezvăluie în precaritatea lor deplină.

CITEȘTE ȘI: Profesorii și educația, din nou la margine de buget

Dar ceea ce marchează cel mai mult dinamica opiniei publice în ultimele săptămâni este confuzia creată de ambiguitățile politice de la nivelul de vârf al politicii românești. Nu m-am mirat să văd că cineva și-a reamintit cu ocazia unei manifestații publice de versurile mai vechi ale Anei Blandiana: „Vă aduc la cunoștință/ că vecinul meu Arpagic/ A trecut la inamic. Adică, în loc să lupte cu șoriceii/ Cum ar fi făcut orice pisică…” Și așa mai departe.

CITEȘTE ȘI:  Jocuri politice fără orizont. Modelul parameciului

Cam asta-i problema, suntem într-o răscruce în care nu doar că nu mai știm ce culoare are pisica, dar nici măcar dacă-i stă sau nu în fire să prindă șoareci.