Gheorghiță Geană este una dintre personalitățile importante ale antropologiei filosofice și ale gândirii umaniste românești contemporane. Profesor universitar doctor, cercetător, Gheorghiță Geană și-a dedicat activitatea studiului omului ca ființă culturală, explorând legăturile dintre filosofie, antropologie, mitologie, simbol și identitatea spirituală a comunităților.

Format în tradiția marilor școli de gândire românești, el s-a remarcat prin preocuparea constantă pentru recuperarea dimensiunii profunde a culturii române, prin dialogul cu operele unor mari intelectuali precum Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Lucian Blaga sau Mihai Eminescu. Cercetările sale urmăresc modul în care omul își construiește sensul existenței prin limbaj, tradiție, credințe și valori.

Un loc aparte în opera sa îl ocupă reflecția asupra relației dintre individ și comunitate, dintre universal și particular, dintre experiența concretă a vieții și marile întrebări ale filosofiei. Prin perspectiva sa antropologică, Gheorghiță Geană analizează omul nu doar ca obiect al cercetării științifice, ci ca ființă creatoare de simboluri și purtătoare de sensuri.

Jurnalul său dedicat întâlnirilor și dialogurilor intelectuale cu Constantin Noica reprezintă un document de mare valoare pentru înțelegerea atmosferei culturale românești din anii ’70-’80. Paginile sale surprind nu doar portretul unui mare filosof, dar și fascinația unei generații de intelectuali pentru ideea de cultură autentică, pentru recuperarea tradiției filosofice românești și pentru căutarea unei identități spirituale.

Prin opera sa, profesorul Gheorghiță Geană se înscrie în rândul intelectualilor care au continuat dialogul dintre filosofia europeană și specificul cultural românesc, contribuind la dezvoltarea antropologiei filosofice în spațiul academic românesc și la păstrarea unei tradiții de reflecție asupra condiției umane.

Vineri, 10 august

„Daß du nicht enden kannst, das macht dich groß…” (în traducere liberă: „Că nu ajungi să-nchei [ce pui la cale], asta măreț te face…”). E în acest celebru vers al lui Goethe ceva din destinul lui Eminescu, în al cărui laborator din „subsolul geniului” rămas posterității Noica a văzut „haosul germinativ” al creativității marelui nostru Poet.

Marți, 16 octombrie

Mă obsedează unul dintre paradoxurile istoriei contemporane: popoarele mai vechi (printre care și românii), sunt și cele mai tinere; altfel spus: mai neîmbătrânite.

CITEȘTE ȘI: Prof. Gheorghiță Geană: Note de jurnal cu Constantin Noica – partea I

Luni, 3 decembrie

Și încă unul, un aparent contrast: munții și apele, neclintirea și curgerea; cu corespondență în planul ideilor: Parmenide și Heraclit ‒ atât de aproape, totuși, unul de celălalt… Fiindcă, deși nu te poți scălda de două ori în același râu, murmurul râului este, totuși, la fel de etern precum semeția muntelui ale cărui poale le scaldă!…

1981

Miercuri, 8‒15 aprilie

Îmi încerc din nou puterile pe textele lui Constantin Noica (Povestiri despre om, după o carte a lui Hegel): scriu șase pagini cu titlul „Devenirea pură și lucrarea sinelui”. Socotesc aceste pagini printre cele mai rafinate performanțe ale mele de până acum (zic „performanțe” în sens pur calitativ, de eșantion reprezentativ).

Note rămase neintegrate în acest articol:

– Mișcarea în doi timpi (ondulatorie) nu confiscă în întregime viața spiritului românesc (Blaga, spre exemplu, a scris niște Trilogii, Mehedinți la fel…).

– Prin Constantin Noica rostirea filosofică românească ajunge la conștiința de sine.

– Alte diade: sinea‒sinele, cugetul‒problema etc. (în Rostirea filosofică românească).

– Viața spiritului are atâta sens întru cât este (vezi și Eminescu: „Nu e nimic și totuși e / O sete care-l soarbe…”).

– Omul din Fenomenologia spiritului (Hegel) și implicit din Povestiri despre om (Noica) nu este chiar „omul comun” sau „omul ca toți oamenii”, deoarece un astfel de om se mulțumește cu certitudini din aproape în aproape și nu râvnește la certitudinea absolută. Singurul mod în care conștiința comună și-ar vădi aspirația spre absolut ar fi saltul în religie. Dar în Fenomenologie religia vine la sfârșit. Mulți inși se opresc la una sau la alta dintre treptele intermediare ‒ ba chiar la prima, aceea a senzației ‒ ca la o certitudine suficientă.

– Ar trebui glosat și despre pățaniile conștiinței de sine când își dă în petic: dodecafonismul, suprarealismul, kitschul, ateismul etc.

– Unde-i conștiința etnică la Hegel? Fenomenologia spiritului este un fel de vânătoare a universalului.

– Deosebirea dintre Sisif și omul lui Hegel constă în faptul că primul se muncește să împingă un bolovan, pe când celălalt se muncește să care o speranță.

– Pag. 173 (în Povestiri despre om): Bucuriei de a gândi îi succede bucuria de a făptui. (E mai degrabă dramă aici decât bucurie.)

– Mai mult decât încântătoare, cartea lui Hegel ‒ și împreună cu ea cea a lui Noica ‒, e tulburătoare. De aceea:

– Despre cărțile lui Noica (spre a rămâne acasă) nu poți scrie oricum. Dilema: să scrii rece ‒ înseamnă o lipsă de respect față de carte, ori o dovadă că n-ai înțeles-o, ori că nu te-ai pătruns de ea; să scrii afectuos ‒ există tentația s-o faci în stilul autorului, de unde primejdia pastișei…

– Citind Povestiri despre om, te gândești la finalul unuia dintre capitolele cărții despre Eminescu [anume, „Despre geniu”, în: Constantin Noica, Eminescu, sau gânduri despre omul deplin al culturii românești]: o carte mare are menirea de a te face să scrii o altă carte mare… Răspovestindu-ne Fenomenologia spiritului, Noica ne-a dat la rândul său o altă carte mare…

– Uimitor de bine articulate sunt principalele cărți ale lui Noica. A spus-o el însuși cândva, pe un ton de imperativ categoric: scrierile unui autor trebuie să se lege între ele ca într-un fel de silogism extins (synlogism). Să vedem:

* În Rostirea filosofică românească se prefigurau virtuțile lui „întru”…

* Creație și frumos în rostirea românească se încheia cu o despărțire de cuvinte spre a pregăti desăvârșirea destinului unuia singur: același „întru”…

* Ceea ce se va și petrece în Sentimentul românesc al ființei…

* Mai departe, în Șase maladii ale spiritului contemporan, Noica anunța un posibil ceas al lui „întru” în istoria cugetării…

* Ultimele cuvinte ale acestei cărți ‒ „Dacă viața spiritului are un sens, atunci acela este de a fi «întru ceva»” ‒ ar putea sta drept motto pentru Povestiri despre om.

Joi, 15 octombrie

Aseară, în drum spre concertul de la Ateneu, am trecut pe la Librăria „Dacia” (la intrarea în Pasajul Kretzulescu). Se zvonește că a ieșit de sub tipar vol. I din Istoria credințelor și ideilor religioase (Eliade). Am întrebat într-o doară la librărie. Da, s-a primit cartea: doar 20 (douăzeci) de exemplare, ce se vor pune în vânzare în ziua următoare, după o listă inaugurată deja, la intrare. Eram cu Valeriu Bărbuceanu, clarinetist la Filarmonică, urmând să mergem împreună la concert. Ne-am înscris îndată pe listă ‒ am primit numerele 8 și 9. Era ora 18:40. Concertul s-a încheiat la 21:00. Am trecut din nou pe la librărie. Lista crescuse, iar de la miezul nopții urma să se strige prezența din oră în oră! Am plecat repede acasă să ne îmbrăcăm pentru temperatura de noapte și-am revenit pe la ora 23:00. Într-adevăr, lista s-a strigat din oră în oră. Unii veniseră cu mașina, din care ieșeau la apel, treziți eventual de un ceas deșteptător. La ora 4:00 (dimineața) a-nceput să se-adune lumea. Lista ajunsese la cca 200!… Dimineață la ora 7:00 (cu o oră înainte de a se deschide) s-a făcut rând de câte două persoane. Îndată după deschidere, câțiva inși turbulenți (desigur, dintre cei aflați spre coada listei) au încercat să dezorganizeze rândul, dar n-au reușit ‒ spiritul de ordine a fost mai puternic!… Un alt fapt îmbucurător a fost constatarea concretă că o coadă la carte s-a putut forma înainte (cu o noapte chiar!) față de o coadă la carne!…

Luni, 30 noiembrie

A venit și mult așteptatul magnum opus noician: Devenirea întru ființă! Acest tratat de ontologie vine ca o sinteză între gândirea antică și gândirea modernă. Iată primul paragraf din primul capitol: „Filosofia nu se îndeletnicește cu ființa pură și simplă, cum păreau a spune anticii, nici cu devenirea, cum par a spune modernii. Se îndeletnicește cu devenirea întru ființă”…

Coordonatele spațio-temporale ale „Introducerii” ‒ consemnate ca atare de autor: Câmpulung Muscel 1950 ‒ ne atenționează că Noica a purtat cu sine această carte timp îndelungat, încă din perioada exilului la care fusese supus în epocă. Ce sugestivă este acea mențiune! Într-adevăr, a scrie o carte precum Devenirea întru ființă înseamnă a-ți asuma riscul unei singurătăți eroice! Nu este însă filosofia, mai presus de orice, o singurătate învinsă, sau o recompensă dobândită prin învingerea singurătății?…

1982

Joi, 11 februarie

Ion Petrovici: „Cum de renașterea intelectuală a Apusului se leagă numele lui Platon, de-a noastră se leagă numele lui Kant”. E vorba de faptul că în școala pe care a înființat-o în 1818 la București, Gheorghe Lazăr a introdus și două discipline filosofice, pe care le-a predat după Kant, nu după Condillac (al cărui empirism se vântura, de asemenea, în vremea aceea la noi). Cele două discipline erau logica și metafizica. În continuare, Petrovici argumentează că „pentru starea noastră culturală de atunci, când eram în fața dibuielilor intelectuale, a fost cred mai binefăcătoare o filosofie raționalistă cu caracter apodictic (…) decât o filosofie empiristă (…) care ‒ ca orice empirism ‒ cuprinde germeni sceptici și colorit hipotetic”. Este însă discutabil, zic eu, că o filosofie empiristă conține germenii scepticismului. Hume ‒ dacă Petrovici se va fi gândit cumva la el ‒ nu e un exemplu edificator: el a fost empirist ca englez și sceptic ca individ autonom. Empirismul, dimpotrivă, duce la pragmatism și la optimism, ambele ipostaze însă fiind lipsite de orizonturi largi și de zvâcnirea spre absolut. Mai degrabă duce spre scepticism tocmai raționalismul. În schimb, e adevărat un alt argument al lui Petrovici, că „raționalismul introduce mai multă sistemă în cunoștințe decât empirismul”.

Kant a fost însă preferat de întemeietorii culturii românești moderne nu numai față de empiristul Condillac, ci și față de ultra-raționalistul Hegel. Evoluționismul organic al lui Maiorescu consună perfect cu transcendentalismul și imanentismul kantian. Există de asemenea în gândirea kantiană un respect pentru Absolut (incognoscibilitatea lucrului-în-sine), o teamă de „hybris” cu care fraternizează bunul-simț românesc ‒ sau mai bine zis clasicismul nostru funciar ‒ și care își va găsi un corespunzător echivalent în „cenzura transcendentă” închipuită de Blaga. Dialectica hegeliană, așadar, n-a găsit terenul favorabil la un popor conservator, de țărani. Culmea este că nici măcar D.D. Roșca, autor al unei teze de doctorat la Sorbona despre Influența lui Hegel asupra lui Taine, nu se declară hegelian, dimpotrivă. În concluzie, Constantin Noica pare o figură izolată în câmpul filosofiei românești; dacă nu cumva Hegel este pentru autorul Povestirilor despre om un bun și folositor popas în drumul spre universul de idei al lui Heidegger! ‒ iar Heidegger o bună școală de metodă pentru hermeneutica autohtonă!… Să nu uităm însă că cea dintâi pasiune a lui Noica în filosofie a fost Kant!… Altfel spus, Noica a străbătut un întreg traseu ce acoperă devenirea doctrinară a filosofiei germane moderne, spre a aplica în final metodologia aceleia la hermeneutica proprie asupra rostirii filosofice românești!…

Marți, 23 martie

Revista Română de Șah a publicat de curând rezultatul concursului de compoziție pentru începători pe anii 1979‒1980, secția de probleme cu mat în două mutări. Una din problemele mele (cealaltă a apărut în 1981, deci încă n-a intrat în concurs) a fost inclusă printre „recomandate”. Acum vreo doi ani am primit mesaje de încurajare de la Anatole F. Ianovcic și de la Gheorghe Goșman ‒ doi eminenți reprezentanți ai șahului artistic românesc (celebri în toată lumea). Le-am răspuns că mă atrage această artă care pretinde ingeniozitate și răbdare (în plus, fiind ferită de vulgarizare), dar i-am prevenit că, din păcate, timpul necesar compoziției trebuie să mi-l dedic cercetării științifice.

Luni, 5 aprilie 1982

Izvorul de sub fereastra lui Heidegger poate însemna și încredere în viață, dar și un memento de a nu abdica de la cercetarea originilor…

*

Noica e îmbrățișat de literați și privit cu coada ochiului de filosofi. Ca urmare, cei care scriu despre el sunt scriitorii, însă aceștia o fac în necunoștință de cauză. Drept dovadă, toți îl consideră eseist, când de fapt el este un gânditor de amplă viziune, care ne-a dat o ontologie (se vădise demult că o pregătește) și e în curs de a da la iveală și o logică. Dacă mă gândesc bine și Platon a fost reabilitat la noi (după perioada proletcultistă) tot dinspre literatură (vezi ediția din 1968, apărută la Editura pentru Literatură Universală). Mircea Eliade e tradus de poeți (Cezar Ivănescu și Cezar Baltag), iar Nietzsche (cu Nașterea tragediei) a apărut la Meridiane (editură care tipărește cărți de/ și despre artă). Dar cum e admisibil să existe în cadrul aceleiași culturi o literatură mare și o filosofie mică?…

*

Încă ceva despre Noica. Logica lui, din care a publicat până acum niște fragmente în Viața Românească, apare într-un moment de mare dezordine în cultura noastră. Logica lui Maiorescu apărea și ea într-un moment asemănător ‒ acela era un moment de ne-ordine, de neorânduială (una specifică unui început de modernitate). Logica lui Noica se întâlnește peste timp cu aceea a lui Maiorescu. Și Noica și Maiorescu apar, astfel, drept niște înainte-mergători din categoria lui Eminescu. Marile personalități nu sunt decât parțial reprezentative pentru un popor. De fapt, ele merg înaintea poporului, îi corectează năravurile, îi arată calea desăvârșirii. Alte figuri pilduitoare: Moise, Demostene…

În cazul lui Noica, semnificativă este îngrijorarea lui față de seceta culturală prin care trecem (vezi articolul de anul trecut din Luceafărul, pe cel din Ramuri despre „cei 22” și cultura română, pe cel din Familia despre hysterogeneză etc.). Noica a râvnit cândva să întemeieze o școală fără profesor și a ajuns el însuși un profesor fără școală (vreau să zic: fără catedră; dar până una-alta tocmai asta înseamnă școală fără profesor ‒ într-un fel, și-a împlinit visul).

 

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114