Călin D. Costache: Fraternità universale… oare?
Fraternità universale… oare? Sub bolțile oricărui templu autentic, indiferent dacă este construit din piatră, din simboluri sau din tăceri împărtășite între inițiați, apare inevitabil aceeași întrebare incomodă, aceeași interogație care revine asemenea unui ecou ce refuză să se stingă între coloanele memoriei colective: cât de universală poate fi o universalitate care trasează frontiere înainte chiar de a începe căutarea? Întrebarea nu este nouă. Nici răspunsurile nu sunt. Ceea ce se schimbă este însă curajul de a privi problema fără teama de a tulbura obișnuințele și fără reflexul aproape mecanic de a transforma tradiția într-un argument suficient în sine.
Tradiția merită respectată. Uneori chiar venerată. Ea reprezintă sedimentarea experiențelor succesive ale generațiilor care au traversat timpul și au lăsat în urmă forme, ritualuri, simboluri și reguli prin intermediul cărora o comunitate își conservă identitatea. Fără tradiție, continuitatea se fragmentează, iar memoria devine o succesiune de accidente fără sens comun. Totuși, tradiția nu poate deveni infailibilă prin simplul fapt că este veche. Vechimea nu constituie o dovadă a adevărului, după cum nici permanența unui obicei nu garantează justețea lui morală. Istoria umanității abundă în exemple de practici considerate odinioară firești și care astăzi sunt privite drept incompatibile cu demnitatea umană. Timpul nu sfințește automat orice moștenire.
Francmasoneria însăși cunoaște acest adevăr mai bine decât multe alte instituții. Ea s-a născut tocmai din capacitatea de a transforma formele fără a distruge esența, de a conserva simbolurile schimbând în același timp sensurile lor operaționale. Din momentul în care dalta și ciocanul au încetat să mai fie simple instrumente ale constructorului de catedrale și au devenit imagini ale transformării interioare, ruptura fusese deja produsă. Constructorul exterior făcuse loc constructorului lăuntric. Piatra brută devenise omul însuși.
CITEȘTE ȘI: Între a părea și a fi
Aceasta este poate una dintre cele mai mari revoluții intelectuale produse de Francmasoneria speculativă și, în mod paradoxal, tocmai această revoluție face dificilă invocarea exclusivă a originilor operative ca argument împotriva accesului femeilor în spațiul inițiatic masonic.
Da, breslele medievale erau aproape exclusiv masculine.
Da, zidarii Evului Mediu erau bărbați în covârșitoarea majoritate a cazurilor.
Da, istoria operativă a Ordinului s-a construit în jurul unor realități sociale specifice unei epoci în care distribuția rolurilor sociale era profund diferită de cea contemporană.
Dar Francmasoneria modernă nu mai este o corporație profesională. Nu mai verifică abilități tehnice de tăiere a pietrei și nici măiestria ridicării arcurilor gotice. Nimeni nu solicită candidatului dovada că poate construi o boltă ogivală sau calcula rezistența unui contrafort. Ceea ce se caută este altceva. Caracter. Discernământ. Capacitatea reflecției morale. Disponibilitatea pentru autocunoaștere. Dorința de perfecționare.
Iar aceste facultăți nu aparțin unui singur sex. Spiritul nu posedă gen. Conștiința nu cunoaște cromozomi. Aspirația către lumină nu este masculină și nici feminină.
Din perspectivă simbolică și ezoterică, problema universalității nu poate fi separată de problema polarităților care structurează însăși arhitectura tradițională a lumii. Întreaga gândire inițiatică a umanității a fost construită nu pe excluderea contrariilor, ci pe reconcilierea lor. Coloanele care străjuiesc intrarea simbolică în Templu nu reprezintă victoria unei forțe asupra celeilalte, ci tensiunea fertilă dintre principii complementare, dintre activ și receptiv, dintre expansiune și interiorizare, dintre rigoare și compasiune. În Cabala, Hokmah și Binah nu se anulează reciproc, ci participă împreună la nașterea creației. În alchimie, Regele și Regina se întâlnesc în opera finală pentru a da naștere Rebisului, ființa reconciliată, unitatea recuperată după separarea originară. Hermetismul vorbește despre androginul primordial nu ca despre o realitate biologică, ci ca despre imaginea metafizică a omului complet, în interiorul căruia polaritățile coexistă fără să se excludă. Dacă inițierea urmărește restaurarea unității pierdute, atunci întrebarea nu mai este dacă principiul masculin și principiul feminin pot participa la aceeași căutare, ci dacă această căutare poate fi înțeleasă deplin în absența unuia dintre ele.
În toate marile tradiții inițiatice ale lumii întâlnim aceeași idee fundamentală: omul este chemat să depășească nivelul identităților accidentale pentru a descoperi ceea ce este esențial și permanent în propria ființă. În hermetism, adevăratul inițiat caută reunificarea contrariilor. În alchimie, nunta simbolică dintre Rege și Regină reprezintă tocmai reconcilierea polarităților interioare. Cabala vorbește despre echilibrul dintre severitate și milă, dintre forța activă și receptivitatea fertilă. Tradițiile orientale formulează aceeași realitate prin imaginea lui Yin și Yang, două principii complementare care nu se exclud, ci se nasc reciproc.
Este greu de imaginat o filosofie inițiatică a armoniei universale construită pe excluderea permanentă a uneia dintre polaritățile care alcătuiesc însăși structura simbolică a cosmosului.
Poate tocmai aici apare tensiunea. Nu între tradiție și modernitate. Nu între conservatorism și progresism. Ci între două moduri diferite de a înțelege însăși natura universalității.
Pentru unii, universalitatea reprezintă suma tuturor celor care respectă anumite condiții prealabile. Pentru alții, universalitatea este tocmai refuzul condițiilor arbitrare și recunoașterea unei demnități fundamentale care precede orice apartenență particulară. Diferența pare subtilă. Consecințele ei sunt însă enorme.
Dacă Francmasoneria afirmă că lucrează pentru perfecționarea omului și pentru fraternitatea universală, atunci apare inevitabil întrebarea dacă jumătate din omenire poate fi exclusă prin definiție fără ca această universalitate să sufere o fisură conceptuală.
Poate exista o fraternitate universală limitată prin criterii biologice? Poate universalitatea să fie selectivă? Poate infinitul să fie împărțit în categorii de acces?
Întrebările acestea provoacă neliniște tocmai fiindcă ating un punct sensibil al identității masonice contemporane.
Adesea se invocă tradiția ca răspuns suficient. Dar tradiția explică existența unei practici; nu demonstrează automat legitimitatea ei morală.
Diferența este esențială.
În acest punct apare inevitabil problema regularității, termen adesea invocat ca argument definitiv și suficient. Regularitatea reprezintă însă o categorie istorică și jurisdicțională, nu o categorie ontologică. Ea stabilește criterii de recunoaștere între obediențe și definește continuități instituționale, ritualice și administrative. Importanța sa nu poate fi negată. Totuși, regularitatea și legitimitatea spirituală nu sunt întotdeauna concepte perfect suprapuse. O organizație poate fi considerată neregulată din punctul de vedere al unei anumite tradiții și poate rămâne, în același timp, un spațiu autentic de reflecție morală și de muncă inițiatică pentru membrii săi. Confuzia dintre recunoaștere și existență, dintre regularitate și autenticitate, dintre apartenență și valoare spirituală riscă să transforme un criteriu administrativ într-un verdict metafizic. Or, istoria spiritului uman a fost întotdeauna mai largă decât instituțiile care au încercat să o organizeze.
Mai mult decât atât, chiar argumentul operativ începe să își piardă consistența inclusiv în planul literal al profesiei de constructor. Societatea contemporană oferă o realitate imposibil de ignorat: femeile participă astăzi activ la domeniul construcțiilor, coordonează proiecte de infrastructură, proiectează clădiri, conduc șantiere și ridică structuri care modelează peisajul lumii moderne. Statisticile europene confirmă o creștere constantă a participării feminine în acest sector, iar tendința continuă să se accentueze. Constructorul medieval și constructorul contemporan nu mai aparțin aceleiași lumi sociale.
Iar dacă femeile construiesc poduri peste fluvii și zgârie-nori care ating norii, devine dificil de susținut că nu pot contribui și la ridicarea unui templu simbolic.
Poate chiar invers.
Uneori experiențele istorice diferite generează perspective complementare asupra muncii inițiatice și asupra naturii umane.
De altfel, realitatea masonică internațională a depășit de mult această dezbatere în sens practic. Obediențe feminine și obediențe mixte funcționează de zeci sau chiar sute de ani, posedă ritualuri stabile, tradiții proprii, sisteme de grade, activitate intelectuală și filantropică remarcabilă și contribuții autentice la patrimoniul inițiatic universal.
Privirea aruncată asupra trecutului dezvăluie, de asemenea, o realitate mai complexă decât imaginea simplificată a unei inițieri exclusiv masculine. Misterele eleusine îi primeau atât pe bărbați, cât și pe femei în experiența sacră a morții și renașterii simbolice. Comunitățile pitagoreice au cunoscut femei inițiate ale căror nume au traversat secolele prin intermediul tradiției filozofice grecești. Cercurile neoplatonice ale Antichității târzii au inclus femei recunoscute pentru erudiția și autoritatea lor spirituală. În tradițiile sacerdotale ale lumii mediteraneene și orientale, funcția de păstrător al misterelor nu a fost întotdeauna monopol masculin. Chiar și în imaginarul occidental, Sophia, Înțelepciunea divină, apare adesea sub formă feminină, ca principiu al cunoașterii și al ordinii cosmice. Poate că istoria inițierii este mai puțin liniară și mai puțin exclusivă decât aleg uneori să creadă interpreții săi contemporani.
Ele există. Lucrează. Evoluează. A nega existența lor ar însemna negarea evidenței. A le nega legitimitatea exclusiv prin prisma unei diferențe de interpretare ar însemna confundarea propriei tradiții cu singura tradiție posibilă.
Or, pluralitatea a făcut întotdeauna parte din istoria Francmasoneriei.
Rituri diferite. Obediențe diferite. Interpretări diferite. Sensibilități diferite. Diversitatea nu a distrus Ordinul. L-a însoțit permanent.
Problema apare în momentul în care diferența de opțiune se transformă în ierarhie morală și când anumite categorii de masoni ajung să se considere depozitarii exclusivi ai autenticității. Atunci apare riscul subtil al unei aristocrații simbolice, al unei împărțiri tăcute între inițiați legitimi și inițiați tolerați, între căutători autentici ai luminii și căutători considerați inferiori prin definiție.
În acel moment începe să se fisureze însăși ideea de fraternitate.
Nu există frați de categoria întâi și frați de categoria a doua.
Nu există inițiați mai inițiați decât ceilalți.
Nu există monopol asupra luminii.
Lumina nu aparține nimănui.
Ea se oferă celui care o caută.
Problema devine și mai profundă atunci când este abordată din perspectivă metafizică. Dacă omul este definit în esența sa prin conștiință, prin capacitatea reflecției și prin aspirația către transcendență, atunci sexul biologic aparține domeniului manifestării și nu nucleului ontologic al ființei. Trupul diferențiază. Spiritul unifică. Biologia descrie modalitatea existenței în lume; nu stabilește limitele posibilității interioare. Din punct de vedere inițiatic, fiecare ființă umană este o piatră brută aflată în procesul propriei șlefuiri. Piatra nu posedă sex. Imperfecțiunea nu posedă sex. Nici aspirația către lumină. Dacă scopul Francmasoneriei este perfecționarea omului, atunci apare inevitabil întrebarea dacă omul este definit prin accidentul biologic al nașterii sau prin posibilitatea spirituală a devenirii sale.
Uneori se afirmă că opoziția față de prezența femeilor în masonerie nu reprezintă misoginie, ci exclusiv fidelitate față de tradiție. În multe cazuri aceasta este, fără îndoială, o poziție sinceră și lipsită de ostilitate personală. Totuși, sinceritatea unei convingeri nu garantează absența efectelor ei discriminatorii. Istoria ne învață că numeroase excluderi au fost justificate prin argumente considerate perfect rezonabile în epoca lor.
Misoginia rareori se prezintă sub forma brutală și explicită pe care ne place să o condamnăm retrospectiv.
Mai des apare discret. Respectabil. Îmbrăcată în limbajul continuității și al fidelității față de trecut. Uneori nici măcar nu se recunoaște pe sine.
Acesta este motivul pentru care prudența intelectuală devine indispensabilă atunci când se invocă universalitatea ca valoare fundamentală în paralel cu menținerea unor excluderi bazate exclusiv pe apartenența biologică.
Universalitatea care exclude încetează să mai fie universalitate. Devine privilegiu. Iar privilegiul și inițierea au avut întotdeauna o relație dificilă.
Inițierea autentică presupune depășirea ego-ului, nu consolidarea lui colectivă sub forma unui grup care își revendică superioritatea ontologică asupra altuia. Scopul lucrării interioare nu este construirea unor ziduri mai elegante, ci înțelegerea limitelor propriilor ziduri și depășirea lor progresivă.
În fond, întreaga simbolistică masonică vorbește despre trecere. Trecerea de la întuneric la lumină. De la ignoranță la cunoaștere. De la fragmentare la unitate. De la piatra brută la piatra șlefuită.
Ar fi ciudat ca tocmai o tradiție construită pe ideea transformării să considere imposibilă orice reconsiderare a propriilor limite istorice.
Tot atât de adevărat rămâne însă și dreptul fiecărei obediențe de a-și păstra regulile și identitatea proprie. Libertatea asociativă constituie unul dintre fundamentele modernității politice și juridice, iar acest principiu trebuie apărat inclusiv atunci când produce forme organizaționale diferite de propriile noastre preferințe. O obediență exclusiv masculină are dreptul să existe. O obediență exclusiv feminină are același drept. O obediență mixtă îl posedă la rândul ei.
Pluralismul nu este o amenințare. Uniformitatea impusă este.
Adevărata problemă începe doar atunci când una dintre aceste forme revendică dreptul exclusiv de a defini legitimitatea tuturor celorlalte.
Niciun ritual nu deține monopolul adevărului absolut. Nicio obediență nu poate pretinde că vorbește în numele întregii istorii inițiatice. Niciun om nu poate deveni gardianul unic al luminii fără riscul de a transforma lumina în proprietate personală. Iar lumina posedată încetează să mai lumineze.
Toleranța, una dintre virtuțile cele mai frecvent invocate în spațiul masonic, este adesea redusă la simpla absență a ostilității. Sensul ei profund este însă mai exigent. A tolera nu înseamnă doar a suporta existența celuilalt fără a-l ataca. Înseamnă a recunoaște legitimitatea existenței sale chiar și atunci când alegem o altă cale pentru noi înșine.
Respectul autentic începe acolo unde încetează condescendența. Demnitatea nu se acordă. Se recunoaște.
Poate că întrebarea nu este dacă femeile au dreptul să caute lumina prin intermediul unor forme inițiatice proprii sau comune cu bărbații. Realitatea a răspuns deja de mult acestei întrebări prin simplul fapt al existenței lor și al continuității muncii lor inițiatice.
Poate întrebarea adevărată este alta. Ce se întâmplă cu ideea de universalitate atunci când devine condiționată Ce rămâne din fraternitatea universală atunci când adjectivul începe să restrângă substantivul?
Cât din idealul proclamat supraviețuiește selecției pe criterii care nu țin nici de caracter, nici de moralitate, nici de capacitatea spirituală a individului?
Poate că răspunsurile nu vor fi niciodată identice pentru toți masonii. Poate nici nu trebuie să fie.
Uneori maturitatea unei tradiții nu se măsoară prin unanimitatea opiniilor, ci prin capacitatea de a purta dezacordurile fără ură și fără excomunicări simbolice.
Poate că adevărata probă a universalității nu constă în faptul că toți merg pe același drum, ci în capacitatea de a recunoaște că și alte drumuri pot urca spre aceeași lumină.
Aici apare poate cea mai incomodă întrebare dintre toate și poate singura care nu poate fi ocolită prin apel la tradiție, la regularitate sau la precedent istoric: cine are autoritatea de a defini omul înainte ca omul însuși să înceapă procesul inițiatic al transformării sale? Dacă accesul la perfecționare este limitat prin criterii exterioare caracterului, conștiinței și vocației interioare, atunci pe ce fundament filozofic se sprijină această limitare? Și dacă omul este exclus înainte de a i se permite să dovedească ceea ce poate deveni, nu riscăm să judecăm posibilitatea după aparență și esența după formă?
Iar dacă lumina este cu adevărat universală, atunci probabil că nu se teme de diversitate.
Poate că adevărata probă a universalității nu constă în capacitatea de a deschide larg porțile Templului, ci în disponibilitatea de a recunoaște că Lumina nu întreabă niciodată cine o privește. Ea cade peste toate pietrele în același fel. Nu întreabă cine ține dalta și nici mâna care ridică ciocanul. Nu cunoaște genealogii ritualice și nici ierarhii biologice. Compasul măsoară proporțiile caracterului, nu anatomia celui care îl folosește. Echerul verifică rectitudinea faptelor și nu apartenența la un anumit sex. Iar piatra brută, înainte de a deveni piatră cubică, nu poartă niciun nume și nicio identitate în afara posibilității sale de a fi transformată.
Și poate că aici, între fidelitatea față de trecut și responsabilitatea față de viitor, între identitate și deschidere, între regulă și sens, continuă să rămână suspendată întrebarea pe care nici tradiția, nici modernitatea și nici polemica nu au reușit încă să o închidă definitiv:
dacă Marele Arhitect privește omul prin ceea ce poate deveni, avem noi dreptul să îl privim prin ceea ce este deja?
Universalitate… oare?
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
