Dr. DORINA ONIȚA: Viața după diagnostic: între tratament și recuperare

În dimineața externării, salonul de psihiatrie ar trebui să arate imaginea unui final așteptat cu speranță. Medicul înmânează scrisoarea medicală, dozele tratamentului sunt parcurse încă o dată, iar familia, vizibil ușurată, așteaptă la ușă. După săptămâni în care fiecare conversație a gravitat în jurul simptomelor și al analizelor, apare senzația liniștitoare că greul a trecut.
CITEȘTE ȘI: Când algoritmii pun diagnostice. Între autocunoaștere și iluzia certitudinii
Plecarea pacientului din spital ar trebui să fie un moment de bucurie pentru familie. La ieșirea pe poarta spitalului, nimic nu trădează faptul că adevărata provocare abia începe. Externarea marchează începutul unei perioade dificile, în care pacientul încă are nevoie de sprijin, iar cei apropiați se confruntă cu întrebări, temeri și dificultăți pe care nu știu întotdeauna cum să le gestioneze.
Odată ajuns acasă, pacientul nu va avea nevoie doar să își ia corect tratamentul, el va trebui să își regăsească locul într-o familie care încă încearcă să înțeleagă ce s-a întâmplat, va trebui să revină într-o comunitate care privește frecvent boala psihică prin filtrul prejudecăților, va trebui să își reia studiile, locul de muncă, relațiile și rutina zilnică.
Există un paradox tăcut în această ecuație: dacă în majoritatea ramurilor medicale externarea marchează finalul tratamentului, în psihiatrie ea reprezintă, finalul unei etape medicale, dar nu reprezintă finalul bolii, de multe ori, fiind începutul celei mai dificile părți: recuperarea.
CITEȘTE ȘI: Între neuroștiință și realitate: traseul fragmentat al tinerilor cu adicții
În limbajul obișnuit, tratamentul și recuperarea sunt folosite adesea ca sinonime, dar în practica psihiatrică, ele descriu etape diferite ale aceluiași proces.
Tratamentul urmărește reducerea simptomelor, stabilizarea stării pacientului și prevenirea agravării bolii. Medicamentele, psihoterapia și intervențiile medicale au un rol fundamental, ele pot transforma o criză severă într-o stare stabilă, pot reda controlul asupra gândurilor și emoțiilor și pot permite pacientului să revină la o viață funcțională. Uneori, remisia clinică se obține în câteva săptămâni, alteori, necesită luni sau ani. Remisia este un pas esențial, dar este departe de a fi sinonimă cu vindecarea.
Un pacient cu schizofrenie poate să nu mai audă voci și să nu mai prezinte idei delirante, dar să nu aibă încă încrederea necesară pentru a călători singur, pentru a reveni la serviciu sau pentru a construi relații sociale. O persoană care a trecut printr-un episod depresiv sever poate să nu mai îndeplinească criteriile unui episod depresiv, dar să rămână cu teama unei recăderi, izolându-se de prieteni, cu pierderea sentimentului de utilitate, cu dificultăți de reintegrare și cu sentimentul că și-a pierdut locul în propria viață.
De aceea, psihiatria modernă folosește tot mai des conceptul de recovery (recuperare), un termen care nu se referă doar la controlul bolii, ci la reconstruirea vieții persoanei. Recuperarea înseamnă redobândirea autonomiei, a rolurilor sociale, a relațiilor și a sentimentului că viața are din nou direcție.
CITEȘTE ȘI: Iluzia invulnerabilității. Ce se întâmplă în creierul adolescentului după prima doză
Succesul tratamentului nu se măsoară doar printr-o listă de simptome dispărute. Întrebările importante sunt altele. Poate pacientul să își continue studiile? Poate să aibă un loc de muncă? Poate să își organizeze viața de zi cu zi? Are oameni în jurul lui care îl susțin? Se simte din nou parte din comunitatea în care trăiește?
Aceste întrebări arată că miza reală a psihiatriei nu este doar tratarea bolii ci sprijinirea omului în efortul de a-și recăpăta locul în propria existență, într-o lume reală.
Mult timp, imaginea tratamentului psihiatric a rămas blocată într-o schemă simplă: consultație, diagnostic, rețetă, ameliorare. Această perspectivă ignoră însă ceea ce se întâmplă după ce pacientul părăsește cabinetul, tocmai țesătura complexă a vieții pe care suferința psihică o destramă. Recuperarea nu are loc într-un vid clinic, ci se desfășoară zi de zi în sufragerie, la birou, în școli și pe stradă. O boală psihică nu afectează doar persoana diagnosticată, ea modifică relațiile din familie, parcursul profesional, studiile, independența financiară și imaginea de sine.
CITEȘTE ȘI: Realitatea din spatele sloganelor: De ce eșuează prevenția clasică în fața drogurilor
Când faza acută a unei boli psihice se ameliorează, persoana nu își reia viața exact din punctul în care a lăsat-o. Ea se întoarce la un context transformat: în familie, unde dinamica emoțională și rolurile trebuie renegociate, la muncă și la școală, unde performanța este monitorizată atent, iar pragul de toleranță al celor din jur poate fi scăzut, în cercul de prieteni, unde tăcerea sau stânjeneala înlocuiesc de multe ori sprijinul empatic, în sfera financiară, unde incertitudinea veniturilor adâncește starea de anxietate.
Aici apare rolul comunității.
Familia poate fi primul spațiu de recuperare, nu prin supraveghere permanentă și teamă, ci prin înțelegere și sprijin. Prietenii pot deveni un factor de protecție împotriva izolării, școala și locul de muncă pot reprezenta puncte de reintegrare, dacă există flexibilitate și o cultură care nu transformă boala psihică într-o etichetă definitivă.
În cabinet, o persoană este pacient, în comunitate, ea trebuie să poată redeveni coleg, prieten, student, părinte sau vecin.
Această revenire la rolurile obișnuite ale vieții este una dintre cele mai importante componente ale recuperării. Intervenția clinică creează premisa de sănătate, însă integrarea socială conferă scop. Fără un cadru de susținere, chiar și cea mai precisă schemă farmacologică rezolvă doar o jumătate din problemă.
Adevărul fundamental al psihiatriei este că pacienții nu trăiesc în saloane medicale, ci în realitatea imprevizibilă a cotidianului. Medicina poate potoli faza critică, dar nu poate preda lecția adaptării la zilele obișnuite ce urmează. Adevărata artă a reabilitării constă în reconstruirea arhitecturii discrete a existenței de zi cu zi prin munca subtilă de deprindere a unor gesturi fundamentale ce nu pot fi prescrise pe nici o rețetă: ritmul dimineții, (capacitatea de a te trezi cu un obiectiv când motivația a fost mult timp absentă), curajul ambiției, (decizia de a păși din nou într-o sală de curs sau într-un spațiu de birouri), vulnerabilitatea conexiunii (disponibilitatea de a gestiona un refuz, de a investi încredere și de a cultiva relații sincere), gestionarea autonomiei (administrarea bugetului, efectuarea cumpărăturilor și navigarea prin orele liniștite ale unui sfârșit de săptămână).
Nicio farmacopee nu conține o moleculă dedicată rezilienței și nici o fișă de externare nu poate garanta încrederea în sine. Aceste resurse se construiesc treptat. Când atenția se mută de la simpla gestionare a bolii la susținerea unei existențe pline de sens, recuperarea încetează să mai fie un obiectiv pur medical și devine un proces complet de redescoperire.
CITEȘTE ȘI: 22 Mai: reflecții de Ziua Internațională a Biodiversității din cabinetul unui psihiatru
Un alt aspect despre care vorbim prea puțin este legătura dintre contextul social și recădere. O nouă criză psihiatrică nu apare întotdeauna pentru că tratamentul a fost greșit sau pentru că boala a fost mai puternică. Uneori, pacientul își pierde locul de muncă, alteori, familia se destramă sub presiunea bolii, sau apare izolarea, iar persoana renunță treptat la consultații și la relațiile care o susțineau.
Recăderea nu este doar un eveniment medical, este și rezultatul interacțiunii dintre boală și mediul în care omul încearcă să trăiască.
În România, această realitate este vizibilă în fiecare zi. Avem profesioniști dedicați, psihiatri, psihologi și asistenți sociali care fac eforturi importante pentru pacienții lor. Avem inițiative locale valoroase, dar recuperarea depinde încă prea mult de existența unor oameni implicați și prea puțin de existența unui sistem integrat. Diferențele dintre regiuni rămân importante. În unele locuri există servicii de sprijin, colaborare între profesioniști și programe comunitare, în altele, familia rămâne singura structură care încearcă să țină lucrurile împreună. Această situație creează o inegalitate greu de acceptat. Șansa unui pacient de a beneficia de recuperare nu ar trebui să depindă de orașul în care locuiește sau de resursele familiei sale.
CITEȘTE ȘI: Pierdere, tranziție, reconstrucție. Schimbarea, adaptarea și echilibrul psihic în viața cotidiană
În dimineața în care a ieșit din spital, pacientul avea în buzunar o scrisoare medicală și un plan de tratament. Erau necesare, dar nu erau suficiente.
Recuperarea începe acolo unde medicina se întâlnește cu viața de zi cu zi, în familie, la locul de muncă, în școală, în comunitate în oamenii care aleg să vadă persoana înaintea diagnosticului.
Pentru că, în psihiatrie, întrebarea importantă nu este doar dacă pacientul poate pleca acasă, ci dacă, odată ajuns acolo, are unde și cu cine să își reconstruiască viața.
CITEȘTE ȘI: Ce se ascunde în spatele zâmbetelor și florilor de 8 martie. Realitatea nevăzută a multor femei
Până data viitoare, merită să păstrăm o întrebare simplă: când un om pleacă dintr-un spital de psihiatrie, ce îl așteaptă dincolo de ușa salonului? Medicina poate deschide drumul spre echilibru, dar viața se reconstruiește prin oameni, prin relații și prin locul pe care fiecare persoană îl poate regăsi în comunitatea sa. Uneori, între un diagnostic și o viață recâștigată stă un lucru aparent simplu: cineva care rămâne alături.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114









