Dr. DORINA ONIȚA: „Sunt bine.” Cât te costă să fii bine?
La opt fără un sfert, într-o dimineață obișnuită dintr-un oraș modern, Dan își lasă mașina în parcarea firmei, își verifică rapid notificările și până să ajungă la propriul birou, a răspuns deja primelor mesaje urgente. La ora nouă are o ședință decisivă, la zece, o alta, la prânz, își mănâncă sandvișul în fața calculatorului, în timp ce validează bugete și semnează electronic documente financiare. După-amiază își sună scurt soția, răspunde la un mesaj de la școala copilului și, înainte să își strângă lucrurile, rezolvă o problemă tehnică pe care niciun alt coleg nu ar fi putut să o gestioneze într-un timp atât de scurt. Dan este genul de om despre care ceilalți spun că „se descurcă”. Are 51 de ani, o carieră privită cu respect, doi copii sănătoși și un calendar zilnic atât de riguros structurat încât nu lasă absolut niciun spațiu liber pentru întrebări existențiale sau vulnerabilități. Când cineva îl întreabă cum se simte, răspunde fără să ridice privirea din telefon. „ Sunt bine. Doar puțin obosit.” Este un răspuns convenabil, închide conversația fără să pară că ascunde ceva. Într-o societate obișnuită să admire oamenii care se descurcă, rareori mai vine și a doua întrebare.
CITEȘTE ȘI: Viața după diagnostic: între tratament și recuperare
Într-o seară de marți, ajunge acasă puțin după ora șapte. Copiii vorbesc despre proiectele de la școală, soția îi povestește detaliat despre dinamica zilei ei, iar Dan zâmbește, pune câteva întrebări și participă la conversația de familie. Din exterior, totul pare în ordine. După cină însă, Dan se retrage câteva minute în mașină. Privește în gol prin parbrizul întunecat și simte cum o oboseală grea, aproape fizică, îi strivește pieptul. Se întreabă când i-a amuțit bucuria și unde s-a pierdut omul care altădată râdea din tot sufletul. Nu mai știe când a fost ultima dată când a așteptat cu nerăbdare weekendul. Activitățile care odinioară îi aduceau bucurie s-au transformat, lent, în simple sarcini de pe o listă nesfârșită pe care le bifează cu o precizie chirurgicală.
A doua zi va relua exact același scenariu. Va merge la birou, va coordona proiecte, va răspunde la e-mailuri și va asigura pe toată lumea că este bine. Dacă cineva l-ar întâlni pe stradă, nu ar avea absolut niciun motiv să se îndoiască de succesul său.
Aceasta este una dintre cele mai viclene particularități ale suferinței psihice contemporane: nu arată întotdeauna ca o prăbușire vizibilă, uneori, ea îmbracă forma unei vieți care continuă să funcționeze impecabil la exterior, în timp ce omul din interior începe să rămână în urmă.
CITEȘTE ȘI: Când algoritmii pun diagnostice. Între autocunoaștere și iluzia certitudinii
Cât timp poate continua un om astfel înainte ca cineva să observe? Uneori, ani.
Într-o cultură influențată de etica protestantă a muncii și de cultul eficienței supreme, am ajuns să confundăm în mod periculos capacitatea de operare cu sănătatea mintală. Dacă un individ își plătește taxele la timp, își păstrează locul de muncă, își crește copiii și își păstrează statutul social, presupunem ușor că este bine.
Dar ceea ce reușește un om să facă nu ne spune întotdeauna cât îl costă să facă acel lucru.
Un om poate fi extrem de productiv și responsabil, în timp ce trăiește cu o anxietate cronică. Poate construi o carieră strălucită fără a mai simți nicio satisfacție pentru domeniul ales, poate fi un părinte atent, dar să ajungă seara fără resurse emoționale pentru propria familie.
La început, schimbările sunt aproape imposibil de observat. Nu mai are aceeași plăcere pentru lucrurile care îi făceau bine, amână întâlnirile cu prietenii, începe să refuze invitații, invocând oboseala, își petrece serile fără să facă nimic anume, somnul devine mai puțin odihnitor. Diminețile, cândva banale, ajung să ceară un efort disproporționat.
CITEȘTE ȘI: Între neuroștiință și realitate: traseul fragmentat al tinerilor cu adicții
Privim comportamentul și apreciem rezultatele, dar rareori ne întrebăm cât efort interior presupune menținerea lor. Uneori nici persoana însăși nu își permite această întrebare. Își spune că nu are dreptul moral să se plângă din moment ce „nu îi lipsește nimic”, are o familie reușită, stabilitate financiară și un statut apreciat. Își compară propria suferință cu dramele majore din jur și ajunge la concluzia greșită că trăiește doar o simplă stare de oboseală.
Apar astfel explicațiile defensive.
„Dacă aș fi cu adevărat deprimat, nu m-aș mai putea ridica din pat dimineața.”
„Dacă aș avea o problemă reală, s-ar vedea în rezultatele mele.”
„E doar o perioadă mai aglomerată. O să treacă de la sine.”
CITEȘTE ȘI: Iluzia invulnerabilității. Ce se întâmplă în creierul adolescentului după prima doză
Numai că rezultatele bune nu exclud suferința psihică. Un om poate continua să decidă, să organizeze și să aibă grijă de ceilalți, în timp ce capacitatea lui de a se bucura și de a se simți conectat la propria viață scade treptat.
Atunci când mintea refuză să accepte limitele sau când normele sociale interzic exprimarea suferinței, somatizarea devine supapa de siguranță a organismului. În cabinetele medicale, pacienții de tipul lui Dan rareori ajung acuzând o tristețe accentuată sau un sentiment de vid existențial. Ei se prezintă pentru simptome fizice concrete: palpitații nocturne, insomnii rebele, stări de amețeală, migrene persistente sau tulburări digestive severe. Corpul preia sarcina de a exprima ceea ce persoana nu a reușit încă să formuleze.
Din păcate, într-un sistem medical compartimentat, acești pacienți parcurg serii lungi de investigații clinice. Când analizele de sânge și imagistica medicală revin cu rezultate perfect normale, pacientul trăiește o scurtă ușurare, urmată rapid de o adâncire a confuziei: „Dacă din punct de vedere fizic sunt sănătos, de ce mă simt atât de rău?”
Pentru persoanele obișnuite să dețină controlul, este mult mai ușor să accepte o problemă fizică decât să admită că au atins o limită de rezistență emoțională. A spune „nu pot dormi din cauza stresului” poartă o altă încărcătură socială decât a recunoaște „nu mai găsesc plăcere în ceea ce fac”. Prima afirmație descrie o situație, a doua obligă omul să privească mai atent propria viață.
CITEȘTE ȘI: Realitatea din spatele sloganelor: De ce eșuează prevenția clasică în fața drogurilor
Există și oameni care își construiesc întreaga identitate în jurul ideii că trebuie să se descurce. Pentru ei, a cere ajutor poate părea mai greu decât a continua. Își păstrează ritmul, își îndeplinesc obligațiile și își ascund oboseala atât de bine încât, la un moment dat, devin foarte buni la a părea bine.
Diferența dintre a supraviețui și a trăi cu adevărat nu este o nuanță filozofică abstractă, ci o realitate clinică. A funcționa înseamnă a bifa cerințele mediului înconjurător. Putem funcționa luni întregi, uneori ani, putem respecta programul, ne putem îndeplini responsabilitățile și putem păstra aparența unei vieți perfect ordonate. Dar viața nu înseamnă doar ceea ce reușim să facem, înseamnă și ceea ce mai putem simți în timp ce facem toate acestea. Să ai energie pentru un proiect care îți place, să râzi fără să te gândești la următoarea obligație, să poți spune „nu” fără vinovăție, să te bucuri de o dimineață fără să aștepți seara, să ai curiozitate pentru ziua de mâine.
La câteva săptămâni după seara petrecută în mașină, Dan își continuă rutina. Își duce copiii la școală, își respectă angajamentele profesionale și își plătește facturile. Într-o duminică însă, într-un moment de liniște, își dă seama că viața lui a devenit aproape în întregime despre ceea ce trebuie făcut. Știe să își organizeze timpul, dar nu mai știe când a început să nu îi mai placă felul în care îl folosește.
În psihoterapie, una dintre cele mai revelatoare schimbări de perspectivă are loc atunci când întrebările de evaluare părăsesc zona pragmatică a performanței. La întrebarea standard „Vă descurcați la locul de muncă?”, răspunsul este aproape întotdeauna un „Da” ferm. Însă la întrebarea „Cu ce cost psihic și fizic reușiți să faceți asta?”, urmează o tăcere lungă. Adevărata redresare nu începe prin aplicarea unor tehnici rapide de gestionare a timpului sau prin creșterea disciplinei, ci prin curajul de a pune o întrebare mai simplă: „Ești cu adevărat bine sau doar foarte bun la a părea bine?”
Scopul sănătății mintale într-o societate matură nu ar trebui să fie producerea unor indivizi capabili să reziste la nesfârșit sub presiune fără să se plângă, ci redobândirea unei existențe în care să existe loc pentru vulnerabilitate, odihnă și reconectare cu sine.
Nu orice perioadă dificilă reprezintă o patologie și nu orice stare de oboseală necesită un diagnostic psihiatric. Există etape naturale de tristețe, doliu sau epuizare care necesită doar timp, somn și sprijin din partea celor apropiați, însă atunci când golul interior, lipsa de motivație și somatizarea devin modul implicit de funcționare, ignorarea lor devine o strategie extrem de periculoasă.
A fi capabil să îți duci viața mai departe nu înseamnă întotdeauna că ești bine, uneori înseamnă că ai devenit atât de obișnuit să funcționezi, încât nici tu nu mai observi cât efort îți cere fiecare zi. Dan nu are nevoie să renunțe la munca lui, să își schimbe viața peste noapte sau să găsească o explicație pentru fiecare stare pe care o trăiește. Are nevoie, mai întâi, să se oprească puțin și să se întrebe ce se întâmplă cu el în timp ce toate lucrurile merg mai departe.
CITEȘTE ȘI: 22 Mai: reflecții de Ziua Internațională a Biodiversității din cabinetul unui psihiatru
Cel mai greu de salvat nu este omul care strigă după ajutor, ci cel care continuă să poarte lumea pe umeri în timp ce sufletul îi devine o ruină invizibilă.
Poate că întrebarea corectă este: „Cum este viața ta pentru tine, în timp ce faci toate aceste lucruri?” Acolo începe uneori conversația pe care „Sunt bine” a amânat-o.
Iar dacă, data viitoare când cineva ne va spune „Sunt bine”, vom avea răbdarea să nu ne oprim la primul răspuns, poate vom afla că uneori omul din fața noastră nu are nevoie de o soluție imediată, are nevoie de o întrebare care să îi permită, pentru prima dată după mult timp, să spună adevărul.
CITEȘTE ȘI: Pierdere, tranziție, reconstrucție. Schimbarea, adaptarea și echilibrul psihic în viața cotidiană
Până data viitoare, poate merită să ne întrebăm, pe noi înșine și pe cei pe care îi iubim: „Ești bine sau doar reușești să mergi mai departe?” Pentru că între cele două poate exista o diferență pe care, uneori, o vedem abia când cineva are curajul să o întrebe.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
