Călin D. Costache: Ce religie au masonii?
Întrebarea „Ce religie au masonii?” pare simplă, dar răspunsul corect presupune o distincție esențială: Masoneria nu are o religie proprie și nu cere, în formele sale consacrate, ca membrii să renunțe la credința lor religioasă pentru a adopta o doctrină masonică. Dimpotrivă, una dintre caracteristicile istorice ale Francmasoneriei moderne este crearea unui spațiu în care oameni aparținând unor tradiții religioase diferite să poată lucra împreună, fără ca Loja să devină un loc al disputelor teologice.
În acest sens, masonul nu primește o religie la inițiere. Primește un limbaj simbolic prin care este invitat să reflecteze asupra propriei sale condiții, asupra raportului dintre om, moralitate, cunoaștere și transcendență.
Această distincție este fundamentală. Religia presupune, în general, o tradiție doctrinară, o comunitate de credință, texte sacre, forme de cult și o anumită concepție despre raportul dintre om și Dumnezeu sau despre transcendent. Masoneria utilizează unele elemente care pot avea caracter religios, precum simbolul, jurământul, Cartea Legii Sacre, rugăciunea sau invocarea Marelui Arhitect al Universului în anumite jurisdicții, dar nu le organizează într-o teologie masonică universală.
CITEȘTE ȘI: Cine este Marele Arhitect al Universului?
Marele Arhitect al Universului nu reprezintă, în mod necesar, un „Dumnezeu masonic” care îl înlocuiește pe Dumnezeul unei religii. În tradițiile masonice care folosesc această formulă, ea funcționează ca un simbol al Principiului Suprem și permite unor oameni cu credințe diferite să participe la aceeași lucrare fără ca Masoneria să impună o interpretare teologică unică.
Aici începe partea mai subtilă a problemei.
În Masoneria regulară de tradiție anglo-saxonă, credința într-o Ființă Supremă reprezintă o condiție importantă a apartenenței. De exemplu, United Grand Lodge of England precizează că un candidat trebuie să afirme credința într-o Ființă Supremă, fără ca Masoneria să-i impună o religie anume. În același context, candidatul depune obligația pe volumul considerat sacru potrivit propriei sale credințe.
Prin urmare, Masoneria regulară nu este ateistă.
Dar nici nu este o religie.
Aparenta contradicție dispare dacă separăm două niveluri: credința personală a masonului și cadrul simbolic al Masoneriei. Un creștin poate rămâne creștin, un evreu poate rămâne evreu, un musulman poate rămâne musulman, iar fiecare poate interpreta simbolurile masonice prin propria sa tradiție spirituală. Masoneria nu urmărește să înlocuiască aceste credințe, ci să creeze un cadru în care diferențele dintre ele să nu împiedice fraternitatea, respectul și lucrarea asupra propriei persoane.
Aceasta este una dintre particularitățile istorice ale Masoneriei moderne.
Într-o Europă marcată de conflicte confesionale, ideea că oameni cu credințe diferite se puteau întâlni într-un cadru comun, fără ca întâlnirea să se transforme într-o dispută teologică, avea o semnificație culturală și filosofică profundă. Toleranța nu presupunea că toate religiile sunt identice, ci că diferențele dintre ele nu trebuie să împiedice respectul reciproc și căutarea comună a unei conduite morale.
De aici rezultă o formulă importantă: Masoneria nu oferă mântuire, ci oferă un cadru de lucru asupra omului.
Religia poate răspunde unor întrebări precum: cine este Dumnezeu, ce este revelația, ce este păcatul, ce este mântuirea și care este destinul omului după moarte. Răspunsurile diferă profund între tradițiile religioase. Masoneria nu încearcă să rezolve aceste diferențe printr-o dogmă proprie. În schimb, ea îl invită pe om să se întrebe ce face cu libertatea sa, cum își disciplinează voința, cum transformă cunoașterea în caracter și cum își desăvârșește propria construcție interioară.
Aici simbolismul devine instrument de reflecție.
Templul nu este doar o încăpere. El poate fi înțeles ca imagine a unei ordini care trebuie construită. Coloanele pot reprezenta principii. Lumina poate simboliza cunoașterea, adevărul și conștiința. Întunericul nu trebuie identificat automat cu răul; el poate reprezenta necunoscutul, ceea ce nu este încă manifestat sau acea parte a propriei ființe pe care omul nu a învățat încă să o cunoască.
De aceea, limbajul masonic este apropiat, în anumite interpretări, de limbajul inițiatic și ezoteric.
Dar apropierea nu înseamnă identitate.
Francmasoneria a integrat de-a lungul timpului simboluri și concepte provenite din surse diverse: tradiția biblică, arhitectura medievală, filosofia clasică, hermetismul, alchimia și literatura ezoterică. Prezența unui anumit simbol într-un ritual masonic nu înseamnă însă că Masoneria, în ansamblul ei, este o tradiție hermetică, alchimică sau ocultă. Istoria simbolurilor este mai complexă decât interpretările care transformă fiecare element într-o dovadă a existenței unei doctrine ascunse.
Masoneria este, în esență, o tradiție simbolică de formare morală, intelectuală și fraternă.
Totuși, trebuie făcută o distincție între diferitele familii și obediențe masonice. Nu toate au aceeași concepție despre religie și despre existența unei Ființe Supreme. În timp ce anumite jurisdicții masonice consideră credința într-o Ființă Supremă o condiție a apartenenței, alte organizații pun în centrul lor libertatea absolută de conștiință și laicitatea.
Prin urmare, întrebarea „Ce religie au masonii?” trebuie reformulată pentru a deveni mai precisă: „Care este raportul Masoneriei cu religia?”
Răspunsul este diferit în funcție de tradiția masonică, dar există un principiu general: Masoneria nu urmărește uniformizarea credinței membrilor săi. În unele tradiții, cere credința într-un Principiu Suprem, în timp ce în altele pune accentul pe libertatea de conștiință și pe refuzul oricărei dogme metafizice obligatorii.
Nu există, așadar, o singură poziție masonică universală asupra religiei.
Există însă o constantă: omul este chemat să lucreze asupra lui însuși.
Aici se află poate sensul cel mai profund al întrebării. Masoneria nu îi spune masonului ce să creadă în locul lui. Îl invită să-și asume responsabilitatea pentru propriile convingeri și pentru felul în care acestea se transformă în conduită. O credință care nu produce caracter rămâne o simplă afirmație. O cunoaștere care nu produce transformare rămâne doar informație.
Iar Lumina, în sens masonic, nu este simpla acumulare de răspunsuri. Este capacitatea de a vedea mai limpede.
De aceea, masonul poate intra în Templu purtând propria sa credință și poate ieși din Templu chemat să o trăiască mai conștient, fără ca Loja să-i ceară să o abandoneze. Simbolul îi poate pune întrebări pe care doctrina personală nu le formulează în aceeași manieră. Ritualul poate transforma o idee abstractă într-o experiență. Tăcerea poate deveni metodă. Lumina poate deveni responsabilitate.
Masoneria nu promite că omul va primi toate răspunsurile. Îi amintește că lucrarea nu se încheie.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
