În România, se pare că nici măcar pensionarea nu mai este un motiv suficient pentru a lăsa funcția din mână. Dacă ești suficient de bine așezat în sistem, poți ieși la pensie ca general și să te întorci la birou a doua zi, ca civil.

CITEȘTE ȘI: Cazul Pahonțu, testul lui Nicușor Dan

Lucian Pahonțu este exemplul perfect al unei Românii în care funcțiile importante par să aibă proprietari, nu ocupanți vremelnici.Pahonțu conduce SPP din 2005. Două decenii în fruntea unei instituții de forță. În noiembrie 2024, când a împlinit 60 de ani, a fost trecut în rezervă, conform statutului militar. Până aici, nimic neobișnuit.Neobișnuit este ce a urmat.A devenit civil și a rămas director al SPP, cu rang de secretar de stat. Nu a fost nevoie de o nouă viață profesională, de o competiție, de o schimbare de generație sau de o despărțire de instituția pe care o conducea de aproape două decenii. A fost suficient ca statutul militar să dispară, iar fotoliul să rămână.Este, poate, una dintre cele mai românești soluții posibile: dacă legea spune că trebuie să te pensionezi, te pensionezi; dacă funcția îți permite să rămâi, rămâi.Și astfel apare întrebarea pe care nimeni nu o poate ocoli: a fost creată funcția pentru om sau omul s-a potrivit întâmplător atât de bine cu funcția?Pentru că atunci când cineva ajunge la limita legală de pensionare, primește pensie militară și, în același timp, continuă să conducă aceeași instituție din postura de civil, impresia publică inevitabilă este că sistemul a găsit o soluție pentru ca omul să nu plece.Iar cifrele fac povestea și mai greu de digerat.

Potrivit informațiilor publicate de Snoop, Pahonțu primește o pensie militară de peste 36.000 de lei pe lună, echivalentul a aproximativ 7.000 de euro, la care se adaugă veniturile de la SPP. Pentru 2025, venitul de la SPP ar fi fost în jur de 2.000 de euro lunar.Pensia pentru cariera militară. Salariul pentru continuarea carierei. Și funcția care continuă.Legal, poate fi posibil. Moral și instituțional, însă, întrebarea rămâne.Ce mesaj transmiți unei țări când un general ajunge la vârsta pensionării, iese din sistemul militar, dar rămâne exact în aceeași poziție de putere?Ce mesaj transmiți miilor de oameni care ies la pensie și lasă în urmă locul de muncă?Că pentru unii există pensionare, iar pentru alții există doar schimbarea statutului din militar în civil?

Aici nu mai vorbim doar despre Lucian Pahonțu. Vorbim despre o cultură a puterii în care anumite funcții par să fie atât de bine croite în jurul ocupantului încât plecarea lui devine aproape imposibilă.Iar dacă funcția poate supraviețui omului, atunci de ce omul trebuie să supraviețuiască funcției?Pahonțu ar putea spune că experiența lui este indispensabilă. Că instituția are nevoie de continuitate. Că nu există niciun motiv legal pentru eliberarea sa.Dar aici apare o confuzie periculoasă,legalitatea nu este același lucru cu legitimitatea.

Faptul că o procedură permite unui pensionar militar să rămână director civil nu înseamnă automat că această soluție este și cea mai sănătoasă pentru instituție.SPP nu este proprietatea lui Pahonțu.Nici a lui Iohannis.Nici a lui Nicușor Dan.Este o instituție a statului român.Iar statul român ar trebui să fie capabil să schimbe conducerea unei instituții de securitate fără ca țara să intre în panică și fără ca șeful de serviciu să pară etern.De aceea, întrebarea fundamentală nu este dacă Pahonțu poate rămâne.Întrebarea este dacă mai trebuie să rămână.

După douăzeci de ani la conducerea SPP, după trecerea în rezervă și continuarea activității în aceeași funcție din postura de civil, după controversele recente privind trecutul său și după întrebările publice privind modul în care a fost menținut la conducere, există cel puțin un motiv serios pentru ca președintele să explice public de ce acest om trebuie să rămână.Nu Pahonțu trebuie să demonstreze că este nemuritor.Președintele trebuie să demonstreze că statul român nu a devenit dependent de un singur om.Pentru că într-o democrație normală, directorii se schimbă,instituțiile rămân.În România lui Pahonțu, pare să fie invers:directorul rămâne, iar instituția așteaptă.Și poate că acesta este momentul în care România ar trebui să învețe un lucru simplu: pensia nu este o condamnare la inutilitate, dar nici funcția publică nu este o pensie cu birou.Iar când un om a ajuns la capătul carierei militare și totuși găsește o cale să rămână exact în vârful aceleiași instituții, întrebarea nu mai este „de ce nu pleacă?”.Întrebarea este:cine are interesul ca el să nu plece?

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114