Ionel Crăciun: Fabula „Stupul dereglat”

Într-un stup  asa zis militar, cu porți păzite dar fără uniforme militare,  cu putine  regulamente și acelea respectate doar cand erau in favoarea decidentilor, domnea un Rege al stupului.

În fiecare zi, albinele ascultau cu atenție ordinele,unele munceau la faguri,altele asigurau paza, altele făceau instrucție iar câteva, mai ghinioniste, întocmeau rapoarte despre cât de bine muncesc celelalte.În acel stup, o regulă era cunoscută de toată lumea:gradul se câștigă prin muncă, experiență, examene și ani de serviciu.

Cel puțin, așa scria în regulament.

Într-o bună zi, Regele aduse în stup o Albină pe care o cunoscuse foarte bine.Foarte, foarte bine.

Atât de bine încât celelalte albine au început să bănuiască faptul că relația lor nu se baza tocmai pe prevederile regulamentului militar.  Albina nu se remarcase prin hărnicie,nu făcuse instrucție cât celelalte,nu trecuse prin toate funcțiile prin care trebuiau să treacă albinele de rând, nu adunase prea mult polen,nu construise prea mulți faguri dar avea un avantaj extraordinar:era în grațiile intime ale Regelui.

Și, după cum se știe în orice stup militar, există regulamente pentru aproape orice.

Mai puțin pentru favoritisme.

— Această Albinuță va primi o funcție importantă! hotărî Regele.

Albinele se priviră între ele.

— Dar, Majestate, celelalte au zeci de ani de serviciu…

— Și?

— Unele au trecut prin toate funcțiile…

— Și?

— Unele au calificative excepționale…

Regele își scutură coroana.

— Eu am decis.

Și atunci toate albinele înțeleseră una dintre cele mai importante lecții ale carierei militare:

regulamentul este sfânt până când încurcă pe cineva cu relații.

Albina începu ca o simplă lucrătoare, dar, spre deosebire de celelalte, cariera ei avea aripi foarte rapide.

În timp ce unele albine așteptau ani întregi pentru o promovare, ea sărea din funcție în funcție cu viteza cu care un fagure se umple cu miere.

Mai întâi primi o funcție.

Apoi încă una.

Apoi un grad.

Apoi alt grad.

Iar într-o dimineață, albinele constatară cu uimire că vechea lor colegă devenise Doamna Locotenent-Colonel Albină.O albină care abia dacă știa pe unde se intră în comandament ajunsese să le explice veteranilor cum se conduce o unitate.

— Cum a reușit? întrebă o albină tânără.

O veterană oftă:

— A avut un plan de carieră foarte bine făcut.

— Ce plan?

— Să fie pe placul cui trebuie.

Odată cu gradul îi crescu și autoritatea.

La început spunea:

— Eu doar îl sprijin pe Rege.

Apoi:

— Eu coordonez activitatea.

Mai târziu:

— Eu decid.

Iar după ce își lustruise suficient epoleții:

— Eu sunt unitatea.

În jurul ei începu să apară o adevărată cohortă militară.

Și, dintre toate personajele stupului, cel mai repede se remarcase un Trântor numit proaspăt seful albinei, care descoperise că există două feluri de a urca în ierarhia militară.

Primul era să muncești.

Al doilea era să găsești pe cineva care să creadă că meriți.

Trântorul îl preferă pe al doilea.

Și își alese Albina.

— Doamnă Locotenent-Colonel, spuse el într-o zi, sunt la dispoziția dumneavoastră.

Albina zâmbi.

— Știu.

De atunci, Trântorul deveni cel mai fidel executant al ei.

Dacă Albina spunea:

— Acest ofițer nu-mi place.

Trântorul răspundea:

— Nici mie nu mi-a plăcut niciodată.

Dacă spunea:

— Trebuie mutat.

— Sigur că trebuie.

Dacă spunea:

— Trebuie sancționat.

— Absolut.

Dacă spunea:

— Este un incompetent.

— Am observat și eu de mult.

Chiar dacă, cu o săptămână înainte, Trântorul îl lăudase pe respectivul ofițer ca fiind „unul dintre cei mai buni camarazi” și chiar îl apeciase în notarea anuală cu ,,Exceptional,,.

Dar Trântorul avea o filosofie simplă:prietenia durează până când apare o funcție.

Într-o zi, Trantorele, șeful unității, primi un raport de la Albina cu o recomandare.

— Trebuie schimbat acest fost ofițer care acum lucrează la o firmă cu care noi avem contracte.

Ursul se uită la document.

— Dar omul acesta are rezultate foarte bune.

— Nu mai este potrivit.

— De ce?

Albina îl privi.

— Pentru că așa consider eu.

Trantorele încercă să protesteze.

— Dar stii este prietenul meu…

Albina zâmbi.

— Colonelule, dumneavoastră vreți să ajungeți general sau vreți să discutați despre prietenii?

Trantorele înghiți în sec.

— Am înțeles.

Și omul fu dat afară.

Altădată, un Câine-Colonel refuză să semneze un document pe care îl considera nelegal.

— Nu pot să semnez, doamnă Locotenent-Colonel.

— De ce?

— Pentru că nu este corect.

Albina își ridică sprânceana.

— Corect?

— Da.

— Înțeleg.

Apoi se întoarse spre Trântor.

— Colonele, ce părere aveți?

— Consider că refuzul lui afectează grav disciplina militară.

Colonelul-caine îl privi uluit.

— Dar tu mi-ai spus ieri că am dreptate!

Trântorul își aranjă epoleții.

— Ieri vorbeam între camarazi.

— Și astăzi?

— Astăzi vorbesc în interesul carierei.

Așa a murit, în acel stup, încă o prietenie.

În curând, Trântorul începu să-și trădeze toți foștii camarazi.

Unuia îi povestea ce se discuta în biroul Albinei.

Altuiuia îi spunea cine urma să fie mutat.

Altora le explica în șoaptă:

— Aveți grijă ce spuneți. Se află tot.

Iar când cineva îl întreba:

— Dar nu ești prietenul nostru?

Trântorul răspundea:

— În armată trebuie să existe loialitate.

— Față de cine?

Trântorul privea spre biroul Albinei.

— Față de viitor.

Albina devenea tot mai puternică.

Dacă un ofițer era competent, dar independent, devenea „problematic”.

Dacă un subofițer avea inițiativă, devenea „dificil”.

Dacă cineva o contrazicea, devenea „lipsit de spirit de echipă”.

Iar dacă cineva o lăuda suficient de convingător, devenea „un excelent profesionist”.

Într-o zi, un fagure întreg fu reorganizat.

— De ce? întrebă un Colonel.

— Eficientizare, răspunse Albina.

— Dar funcționează foarte bine.

— Tocmai de aceea trebuie reorganizat.

Trântorul aprobă:

— O măsură managerială deosebit de curajoasă.

— Dar oamenii?

— Vor fi redistribuiți.

— Unde?

Trântorul ridică din umeri.

— Unde va considera doamna Locotenent-Colonel.

Și astfel, în stup, se născu o nouă doctrină:

Nu conta ce faci. Conta cine spune că faci bine.

Nu conta cât muncești.

Conta cui îi ești util.

Nu conta câți ani ai servit.

Conta cât de bine știi să saluți.

Nu conta câți camarazi ai.

Conta câți ești dispus să trădezi pentru o funcție.

Într-o zi, câteva albine veterane se întâlniră într-un colț al cazărmi-fagure.

— Ce se întâmplă cu stupul nostru? întrebă una.

— Am ajuns să ne fie frică să spunem adevărul.

— Și cine conduce?

— Regele, oficial.

— Albina, în realitate.

— Iar Trântorul?

O bătrână zâmbi amar.

— Trântorul conduce doar atunci când Albina îi permite să creadă că el conduce.

Toate tăcură.

Atunci, dintr-un colț al stupului, vorbi Bufnița, vechi observator al tuturor generațiilor de ofițeri.

— Voi credeți că Albina este problema?

— Nu este?

— Ba da. Dar nu este singura.

— Atunci cine mai este?

Bufnița răspunse:

— Regele, care a confundat apropierea personală cu competența.

— Și?

— Trântorul, care a confundat loialitatea cu obediența și camaraderia cu oportunismul.

— Și noi?

— Voi ați confundat disciplina cu tăcerea.

Albinele se priviră între ele.

Bufnița continuă:

— O instituție militară nu moare atunci când apare o Albina leneșă.

— Atunci când moare?

— Atunci când oamenii competenți tac, când cei slabi sunt promovați, când cei obedienți sunt recompensați, iar cei care spun adevărul sunt pedepsiți.

Atunci un ofiter bătrân întrebă:

— Și ce se va întâmpla când Albina nu va mai fi la putere?

Bufnița îl privi.

— Atunci vor rămâne urmele.

— Ce urme?

— Ofițerii îndepărtați.

— Subofițerii umiliți.

— Camarazii trădați.

— Carierele frânte.

— Funcțiile desființate.

— Oamenii competenți care au ales să plece.

— Și, mai ales…

Bufnița făcu o pauză.

— O generație întreagă de militari care va fi învățat lecția greșită: că pentru a ajunge sus nu trebuie să fii bun, ci trebuie să fii util cuiva.

Trântorul încercă să protesteze.

— Dar eu doar am respectat ordinele!

Bufnița îl privi.

— Nu, Colonele,ai făcut mai mult.

Ai transformat obediența în strategie de carieră.

Ți-ai apărat Albina nu pentru că avea dreptate, ci pentru că îți putea deschide o ușă.

Ți-ai abandonat prietenii nu pentru că erau vinovați, ci pentru că deveniseră incomozi.

Ai spus „da” când trebuia să spui „nu”.

Ai tăcut când trebuia să vorbești.

Și ai vorbit când trebuia să taci.

— Dar am fost loial!

Bufnița râse încet.

— Nu ai fost loial. Ai fost interesat. Loialitatea apără instituția chiar și împotriva celui care o conduce greșit, dar interesul îl apără  doar pe cel care îți poate păstra funcția.

Trântorul nu mai spuse nimic.

Pentru prima dată, nu mai avea pe cine să dea vina.

Bufnița își ridică aripile și rosti:

„Într-o institutie militară sănătoasă, gradul trebuie să urmeze caracterul, competența și meritele.Într-una bolnavă, caracterul este înlocuit de obediență, competența de relații, iar meritul de apropierea de cei care împart funcțiile.”

Și mai spuse:

„Când Regele promovează Albina pentru că îi este dragă, Albina ajunge să creadă că gradul îi dă dreptul la orice.

Când Trântorul își trădează camarazii pentru a rămâne lângă ea, trădarea devine criteriu de promovare.

Iar când ceilalți tac de frică, stupul continuă să funcționeze doar la suprafață.”

Morala

Într-o instituție militară, epoleții pot arăta gradul, dar nu pot fabrica onoarea.

O stea pe umăr nu transformă o albină leneșă într-un lider. O funcție nu transformă oportunismul în competență. Iar un ordin executat orbește nu devine virtuos doar pentru că a fost dat de cineva cu grad mai mare.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114