Ionel Crăciun: Fabula ,,Oglinda din stup”

Continuare la    Fabula „Stupul dereglat”

 

Într-o noapte, după ce toate albinele se retrăseseră în fagurii lor, Regele rămase singur în palat.

Pentru prima dată după mulți ani, nu mai avea pe nimeni căruia să dea ordine, nici consilieri, nici Trântori gata să aprobe.Doar liniște.Regele se ridică de pe tron și privi prin fereastră.

Stupul dormea sau, cel puțin, așa părea.

Pe masa din fața lui se aflau câteva dosare. Două despre două albine valoroase care se întorseseră în stupul din care veniseră  și altul despre o albină valoroasă care ceruse să se întoarcă în locul de unde venise și căreia el îi refuzase transferul și  îi aprobase demisia aprope imediat ce acesta o ceruse.

Regele deschise dosarul cu demisia  și își aminti că, nu cu mult timp înainte, Albina își înaintase și ea demisia, teatral și cu multă indignare  dar Regele nu i-o acceptase.

Își aminti și de alții pe care îi schimbase din funcții doar pentru ca Albina dorea, nu pentru ca acestia nu si-au făcut treaba.

Regele închise dosarul.

— Curios, murmură el.

În clipa aceea, în oglinda de pe perete apăru o Bufniță.

— Ce este curios, Majestate?

Regele tresări.

— Cine ești?

— Conștiința dumneavoastră.

— Eu nu am nevoie de conștiință.

Bufnița zâmbi.

— Tocmai de aceea am venit.

Regele se întoarse cu spatele.

— Am făcut ceea ce trebuia pentru binele stupului.

— Desigur.

— Am avut încredere într-un om.

— Într-o Albină.

— Într-o Albină, da.

— Și ai protejat-o.

— Pentru că am considerat că merită.

Bufnița se apropie.

— Mereu?

Regele tăcu.

— Ai protejat-o când ceilalți îți spuneau că regulile sunt încălcate?

— Am avut încredere în ea.

— Ai protejat-o și când oameni valoroși au început să plece?

Regele nu răspunse.

— Ai observat că unii dintre cei mai buni militari nu mai voiau să rămână în stup?

— Era alegerea lor.

— Desigur.

Bufnița făcu o pauză.

— Dar dacă un om competent cere să se întoarcă acolo unde a lucrat înainte, iar tu îi refuzi transferul, îi refuzi și o  banală hârtie prin care să dovedească că a lucrat în stupul tău și îi aprobi  demisia imediat, iar acest om nu a mai fost primit înapoi în stupul din care a venit la tine și acum rătacește pribeag, fără viitor, mai este doar alegerea lui?

Regele privi în jos.

— Poate că am greșit.

— Poate?Poate acel om nu va putea să-și întrețină familia, te-ai gândit?

Regele ridică glasul:

— Eu sunt Regele!

— Tocmai de aceea greșelile tale au fost mai scumpe decât ale celorlalți. Știi ce este cel mai greu de recunoscut? întrebă Bufnița.

— Ce?

— Că uneori nu trebuie să urăști pe cineva ca să-i faci rău.

Regele o privi.

— Este suficient să-l protejezi pe altul prea mult.

Regele se așeză. Pentru prima dată, nu mai căuta justificări.Își aminti de albinele pe care le considerase „dificile”.De cele care îi spuseseră că Albina nu merita anumite funcții,de cele care încercaseră să vorbească,de cele care plecaseră.

— Eu am vrut să o protejez, spuse încet.

— Știu.

— Nu am vrut să distrug cariere.

— Știu.

— Atunci cum s-a întâmplat?

Bufnița îl privi.

— Pentru că puterea nu se măsoară doar în ceea ce faci. Se măsoară și în ceea ce permiți altora să facă datorită ție.

Regele închise ochii.

În altă parte a stupului, Trântorul nu putea nici el să doarmă.Stătea în camera lui și privea două hârtii.

Pe una era scris:

„Excepțional.”

Pe cealaltă:

„Se dispune încetarea raporturilor de serviciu.”

Pe unul, cu puțin timp înainte, Trântorul îl apreciase cu calificativul „Excepțional”.

Îl considerase profesionist.Îl considerase bun.Poate chiar foarte bun.Apoi venise Albina.

— Trebuie să plece.

Trântorul spusese:

— Dar este un om valoros.

Albina făcuse o mutră, o simplă mutră dar Trântorul  înțelesese.

A doua zi, omul plecase.

Celălat, un meseriaș foarte bun, supus permanent presiunilor Albinei ceruse un transer înapoi de unde a venit. Albina îi spusese,,Nu vei pleca de aici decât prin demisie că așa vreau eu!” Si așa a fost.

Trântorul se uită la cele două hârtii.

— Cum am putut să fiu de acord cu așa ceva?

Din oglindă îl privi aceeași Bufniță.

— Pentru că ai vrut să ajungi general.

— Nu am făcut decât să-mi fac datoria.

— Nu.

— Am respectat ordinele.

— Nu.

— Am fost loial.

Bufnița se apropie.

— Ai fost loial propriului tău interes.

Trântorul tăcu.

— Ți-ai trădat și prietenii.

— Nu i-am trădat. M-am distanțat.

— Ai acceptat ca oameni pe care îi apreciai să fie desconsiderați.

— Situația o cerea.

— Ai apărat decizii în care nu credeai.

— Era nevoie de disciplină.

— Ai acceptat toate mofturile Albinei.

Trântorul oftă.

— Avea influență la Rege.

Bufnița îl privi lung.

— Iată unde s-a ajuns.

Trântorul își coborî capul.

— Credeam că, dacă sunt suficient de folositor, mă va ajuta să avansez.

— Și ai primit ce ai vrut?

Trântorul zâmbi amar.

— Nu încă.

— Dar ai pierdut ceva?

Trântorul privi cele două hârtii.

— Da.

— Ce?

— Respectul  subalternilor și al oamenilor pe care îi cunoșteam.

Bufnița nu mai spuse nimic.

— Și poate că am pierdut și respectul meu pentru mine.

În acea noapte, Regele și Trântorul nu știau unul de celălalt.

Dar amândoi aveau aceeași problemă.

Nu mai puteau da vina pe Albina.

Pentru că Albina ceruse.

Regele acceptase.

Trântorul executase.

Iar ceilalți plătiseră.

Dimineața, Regele îl chemă pe Trântor.

Pentru prima dată, cei doi nu se așezară în funcțiile lor obișnuite.Stăteau față în față.

— Colonele, spuse Regele, câți oameni am pierdut?

Trântorul ezită.

— Nu știu, Majestate.

— Ba știi.

Trântorul privi în jos.

— Mai mulți decât ne permitem.

Regele aprobă încet.

— Și câți dintre ei erau oameni buni?

Trântorul răspunse:

— Prea mulți.

Tăcere.

— Și de ce au plecat?

Trântorul ridică ochii.

— Pentru că au înțeles că în stup nu mai era suficient să fii bun.

Regele tresări.

— Ce trebuia să fii?

Trântorul răspunse încet:

— Util.

Pentru prima dată, Regele înțelese că nu Albina era singura responsabilă.

Iar Trântorul înțelese că nu Regele era singurul vinovat.

Unul oferise puterea dar celălalt o folosise. Ca urmare, între ei rămăsese un stup, în care oamenii competenți învățaseră să tacă sau să plece.

Bufnița îi privea dintr-un colț.

— Majestate?

— Da?

— Dacă vreți să reparați stupul, nu începeți prin a întreba cine a greșit.

Regele ridică privirea.

— Atunci de unde să încep?

Bufnița răspunse:

— De la întrebarea: pe cine am nedreptățit pentru că am avut prea multă încredere în cine nu trebuia?

Apoi se întoarse spre Trântor.

— Iar dumneavoastră?

Trântorul înghiți în sec.

— Eu ce să întreb?

— Pe cine am abandonat pentru că mi-a fost mai frică să-mi pierd funcția decât să-mi pierd onoarea?

Cei doi rămaseră tăcuți.

În exterior, stupul începea să se trezească.

Albinele își începeau munca.

Fagurii trebuiau umpluți.

Paza trebuia asigurată.

Rapoartele trebuiau întocmite.

Stupul trebuia să funcționeze.

Dar, din acea dimineață, Regele și Trântorul aflaseră un lucru pe care niciun regulament nu îl putea scrie: O instituție poate supraviețui mult timp cu oameni nedreptățiți,dar nu poate supraviețui la nesfârșit fără conștiință.

Iar într-un stup adevărat, cea mai grea funcție nu este aceea de Rege, nici cea de Trântor.

Cea mai grea funcție este aceea de a rămâne om atunci când o funcție îți cere să nu mai fii.

Morala

Când un conducător protejează un favorit, poate distruge oameni fără să ridice mâna asupra lor.

Când un subordonat își sacrifică prietenii pentru o eventuală promovare, poate pierde exact lucrul care dă valoare oricărui grad: respectul de sine.

Iar când unul comandă, iar celălalt execută fără să mai întrebe dacă este drept, vina nu mai aparține unuia singur.

Stupul întreg începe să poarte aceeași rană.

 

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114