Călin D. Costache: Lecția din Omelas și înțelepciunea masonică

Lecția din Omelas și înțelepciunea masonică. 21Omelas este un oraș fericit. Are lumină, muzică, sărbătoare, frumusețe, abundență și sentimentul unei ordini aproape perfecte. Oamenii săi nu trăiesc sub amenințarea unei dictaturi, nu sunt descriși ca victime ale unei catastrofe și nu par obligați prin forță să participe la un sistem pe care îl detestă. Fericirea lor este reală.

Tocmai aici se află capcana. La baza acestei fericiri există un copil condamnat să sufere, închis într-un spațiu întunecat, lipsit de iubire, demnitate și speranță. Locuitorii orașului află despre el. Unii îl văd. Înțeleg condiția lui. Știu că prosperitatea lor depinde de această suferință și, după un moment de tulburare, cei mai mulți acceptă situația ca pe un fapt necesar al ordinii în care trăiesc. Câțiva pleacă.

Povestea pare simplă până în clipa în care încercăm să ne așezăm noi în locul lor. Atunci Omelas încetează să mai fie un oraș imaginar și începe să semene cu o întrebare.

Pentru conștiința masonică, această întrebare are o gravitate aparte, deoarece Masoneria nu se întemeiază simbolic pe confortul omului care se declară deja desăvârșit, ci pe acceptarea faptului că omul este o lucrare în curs. Piatra Brută nu este frumoasă pentru că este imperfectă; ea devine semnificativă tocmai pentru că imperfecțiunea ei cere lucrare. Echerul, Compasul, Firul cu Plumb, Nivelul, Dalta și Ciocanul nu sunt simple obiecte cu o frumusețe tradițională, ci instrumente ale unei pedagogii morale în care omul este chemat să-și examineze măsura, verticalitatea, limitele și felul în care se așază în raport cu ceilalți. În acest sens, Omelas ne pune în fața unei probleme pe care niciun instrument simbolic nu o poate rezolva în locul nostru: ce valoare are construcția pe care o ridicăm dacă acceptăm ca fundația ei să fie suferința unui inocent? Întrebarea nu este retorică. Ea lovește direct în piatră.

CITEȘTE ȘI: Călin D. Costache: Monada și reconstrucția omului interior

Un Templu nu devine sacru prin frumusețea zidurilor sale. Sacralitatea lui începe cu adevărul lucrării care l-a ridicat. Dacă pentru a construi armonia unuia trebuie zdrobită demnitatea altuia, atunci ceea ce numim armonie poate fi doar o formă rafinată de egoism colectiv. Iar dacă o fraternitate își protejează liniștea prin tăcerea asupra unei nedreptăți, tăcerea nu mai este virtute. Devine complicitate.

Aici se află una dintre cele mai puternice lecții pe care povestea lui Le Guin le poate oferi unui Mason: fraternitatea nu poate fi separată de justiție.

Este ușor să fim Frați atunci când împărțim o masă, un ritual, o tradiție, o ținută, un simbol sau o emoție comună. Mult mai greu este să rămânem Frați atunci când adevărul ne cere să renunțăm la un avantaj pe care l-am primit tocmai pentru că altcineva a fost lipsit de el. În acel moment, Fraternitatea încetează să mai fie sentiment și devine principiu.

Omelas nu are o problemă de lipsă a solidarității interne. Dimpotrivă. Locuitorii sunt uniți. Ei împărtășesc aceeași explicație. Cunosc aceeași regulă. Participă la aceeași ordine. Problema este că această solidaritate se construiește în jurul acceptării unei victime care nu poate participa la ea. Aceasta este distincția dintre fraternitate și tribalism. Un grup poate fi extrem de solidar și, în același timp, profund nedrept.

Masoneria, în idealul său moral, propune ceva mai exigent. Fratele nu este doar cel care aparține aceluiași cerc. El este cel în fața căruia trebuie să-mi pot verifica propriul caracter. Fraternitatea nu ar trebui să-mi ofere un refugiu împotriva conștiinței, ci să mă oblige să o cultiv. Dacă intru în Templu și ies de acolo convins că toți cei care îmi împărtășesc valorile sunt buni, iar toți cei care mă contrazic sunt inferiori, atunci poate că am confundat inițierea cu apartenența. Inițierea începe acolo unde apartenența devine responsabilitate.

Omelas este interesant și prin faptul că locuitorii săi nu sunt lipsiți de conștiință. Ei reacționează. Unii plâng. Unii sunt revoltați. Unii încearcă să găsească explicații. Copilul nu este complet invizibil. Tocmai această situație face problema mai profundă decât simpla ignoranță. Oamenii știu și continuă.

Aceasta este poate forma cea mai subtilă a răului. Nu răul pe care nu îl vedem, ci răul pe care îl vedem suficient de clar pentru a-l recunoaște și totuși alegem să-l tolerăm.

În lucrarea masonică, această distincție este fundamentală. Cunoașterea nu este încă înțelepciune. A auzi despre adevăr nu înseamnă a-l fi asumat. A recunoaște un principiu nu înseamnă a-l fi transformat în conduită. Un om poate vorbi impecabil despre moralitate și poate eșua exact în momentul în care moralitatea îi cere un sacrificiu personal.

Acolo se vede caracterul. Nu în cuvintele rostite despre lumină, ci în ceea ce facem atunci când Lumina cade asupra propriilor noastre privilegii.

Masoneria simbolică vorbește despre trecerea de la întuneric la lumină. Dar această formulă devine periculoasă dacă Lumina este interpretată doar ca o stare plăcută de claritate intelectuală. Lumina autentică nu ne confirmă întotdeauna. Uneori ne demască. Arată fisura din zid. Arată piatra prost așezată. Arată orgoliul ascuns sub modestie, vanitatea ascunsă sub autoritate, frica ascunsă sub fermitate și interesul personal ascuns sub discursul despre binele comun.

Lumina nu este întotdeauna confortabilă. Uneori doare. În Omelas, lumina cade asupra copilului și, prin el, asupra întregului oraș. Copilul devine locul în care ordinea colectivă își vede propria contradicție. El este ceea ce comunitatea trebuie să ascundă pentru a-și păstra imaginea despre sine. În termeni simbolici, este asemenea unei camere interioare în care omul refuză să intre. Și fiecare om are o astfel de cameră.

Masoneria îi oferă un nume indirect prin întreaga pedagogie a lucrării asupra sinelui. Piatra Brută trebuie cercetată. Nu doar admirată. Trebuie lovită acolo unde este necesar, curățată, ajustată și adusă într-o relație mai bună cu ansamblul. Procesul nu este unul cosmetic. Nu urmărește ca piatra să pară perfectă, ci ca ea să poată ocupa locul pentru care este pregătită în construcție.

Același lucru este valabil pentru caracter. Un om nu devine mai bun pentru că învață să pară mai bun. Devine mai bun atunci când începe să accepte ceea ce despre sine nu îi place să vadă.

Omelas ne arată însă și o altă problemă: comunitatea poate decide colectiv să-și ascundă propria Piatră Brută. În loc să lucreze asupra imperfecțiunii, o exilează într-un subsol. Este o imagine puternică a mecanismului prin care grupurile își protejează imaginea idealizată despre sine. Tot ceea ce contrazice această imagine este împins spre margine, redus la tăcere, stigmatizat sau pur și simplu făcut invizibil.

Într-o perspectivă masonică, aceasta este exact opusul lucrării. Lucrarea cere apropierea de ceea ce este incomod. Nu poți îndrepta ceea ce refuzi să măsori. De aceea, Templul exterior poate fi impecabil, iar Templul interior să rămână neterminat. Putem avea forme perfecte, ritualuri bine executate, discursuri elevate, regalii impecabile și o organizare instituțională admirabilă, dar toate acestea rămân secundare dacă omul care le poartă nu a învățat să se privească fără menajamente.

Omelas nu ne întreabă cât de frumos este orașul. Ne întreabă ce se află sub el.

Aceasta este întrebarea pe care orice instituție matură ar trebui să o poată suporta. Inclusiv o instituție inițiatică. O tradiție nu devine vulnerabilă pentru că se examinează. Dimpotrivă, ea devine mai puternică atunci când poate distinge între ceea ce merită păstrat și ceea ce a supraviețuit doar prin inerție. O structură care nu acceptă niciodată întrebarea riscă să transforme fidelitatea în obediență și continuitatea în conservarea propriilor erori.

Înțelepciunea masonică, în măsura în care este trăită și nu doar citată, presupune o formă de luciditate permanentă. Omul trebuie să poată reveni asupra propriei lucrări. Să-și măsoare din nou zidul. Să verifice verticalitatea. Să recunoască o piatră pusă greșit. Să accepte că uneori trebuie să demonteze o porțiune pentru a salva întregul. Este nevoie de umilință pentru asta. Și de curaj.

Una dintre cele mai interesante dimensiuni ale poveștii este apariția celor care pleacă din Omelas. Ei refuză să mai participe. Gestul lor are noblețe, dar și ambiguitate. Nu știm ce construiesc după plecare. Nu știm unde ajung. Nu știm dacă pot schimba ceva. Le Guin nu ne oferă această certitudine și tocmai aici povestea devine matură.

În Masonerie, plecarea nu este singura formă de refuz al unei construcții greșite. Uneori responsabilitatea cere să rămâi și să lucrezi. Alteori cere să te retragi. Diferența dintre cele două nu poate fi stabilită printr-o formulă universală, pentru că fiecare situație implică propria geometrie morală.

Compasul nu ne spune unde să mergem. Ne învață să măsurăm. Aceasta este libertatea. Și aceasta este și dificultatea ei.

Omul liber nu poate delega complet propria conștiință unei reguli. Regulile sunt necesare. Ordinea este necesară. Instituția este necesară. Tradiția este necesară. Dar toate acestea trebuie să rămână orientate către binele pe care pretind că îl servesc. Când forma ajunge să protejeze nedreptatea împotriva adevărului, forma trebuie examinată. Nu distrusă în grabă, examinată.

Aici se poate vedea diferența dintre revolta adolescentină și înțelepciunea inițiatică. Prima vrea să distrugă pentru că nu suportă limitele. A doua știe că unele limite sunt necesare, dar nu confundă limita cu adevărul absolut. Masonul matur nu este omul care contestă totul. Este omul care știe ce trebuie păstrat, ce trebuie corectat și când propria lui opinie trebuie supusă unei discipline mai înalte decât orgoliul personal.

Omelas ne avertizează și asupra unei alte tentații: justificarea răului prin rezultate bune. Dacă un copil trebuie să sufere pentru ca mii de oameni să fie fericiți, argumentul utilitar pare, la suprafață, eficient. Dar există o fisură fundamentală în această logică. Ea transformă ființa umană în mijloc. Înțelepciunea morală autentică rezistă acestei transformări.

Un om nu încetează să fie demn pentru că este minoritar. Nu devine mai puțin valoros pentru că nu poate contribui la prosperitatea celorlalți. Nu poate fi redus la o variabilă într-un calcul al fericirii colective.

Această idee are o rezonanță profundă cu principiul egalității simbolice dintre Frați. În Templu, diferențele profane nu ar trebui să stabilească valoarea morală fundamentală a persoanei. Rangul social, averea, profesia, prestigiul sau influența nu pot constitui măsura ultimă a omului. Dacă acceptăm această idee în spațiul simbolic, atunci ea trebuie să supraviețuiască și în afara lui, altfel, ritualul rămâne decor.

Poate că aici se află adevărata probă a Masonului: nu dacă știe să recunoască simbolul, ci dacă acceptă să fie recunoscut de simbol. Echerul nu trebuie doar privit; trebuie să ne întrebe dacă viața noastră are un unghi drept față de principiile pe care le proclamăm. Nivelul nu trebuie doar așezat pe o masă; trebuie să ne întrebe dacă îi considerăm cu adevărat egali pe cei a căror putere este mai mică decât a noastră. Compasul nu trebuie să fie doar o emblemă; trebuie să ne amintească faptul că libertatea fără măsură poate deveni abuz. Iar Firul cu Plumb este nemilos, el nu negociază verticalitatea.

În acest sens, copilul din Omelas poate fi privit ca o probă extremă a conștiinței colective. El este omul asupra căruia nu avem nevoie să fim buni pentru a primi ceva în schimb. Nu ne poate recompensa. Nu ne poate ridica statutul. Nu ne poate deschide uși. Nu ne poate oferi prestigiu. Tocmai de aceea, felul în care ne raportăm la el revelează dacă moralitatea noastră este autentică sau interesată.

O societate se judecă și după felul în care tratează omul de la care nu are nimic de câștigat. O fraternitate asemenea, un Mason asemenea.

Aici, înțelepciunea masonică întâlnește o formă profundă de asceză morală. A fi liber nu înseamnă să faci tot ceea ce poți. Înseamnă să poți renunța la ceea ce ai putea face atunci când acel lucru ar încălca o măsură mai înaltă. A fi puternic nu înseamnă să poți domina. Înseamnă să nu ai nevoie să domini. A avea autoritate nu înseamnă să fii deasupra celorlalți, ci să fii capabil să porți asupra ta o responsabilitate mai grea decât privilegiul pe care îl primești.

Un adevărat Maestru nu întreabă primul ce drepturi îi oferă poziția. Se întreabă ce obligații îi impune. Această schimbare de perspectivă este esențială pentru orice construcție fraternă. Dacă funcția devine privilegiu, Templul începe să se încline. Dacă gradul devine prestigiu personal, simbolul este golit de conținut. Dacă vechimea devine autoritate incontestabilă, experiența se poate transforma în conservarea propriilor erori. Dacă fraternitatea devine protecția celor apropiați împotriva adevărului, ea își pierde dimensiunea inițiatică.

Omelas ne obligă să privim toate acestea fără ornament. De aceea, poate cea mai importantă întrebare nu este „Aș pleca din Omelas?”, pentru că este ușor să ne imaginăm pe noi înșine printre cei care pleacă. Este o imagine flatantă. Ne putem vedea morali, lucizi, curajoși. Întrebarea mai grea este alta:

Ce parte din Omelas există încă în mine?

Unde accept un confort construit pe tăcerea altuia?

Unde prefer să nu știu?

Unde știu și continui?

Unde numesc „pace” ceea ce este, de fapt, evitarea conflictului cu nedreptatea?

Unde confund Fraternitatea cu loialitatea față de grup?

Unde am construit o imagine frumoasă despre mine și am împins în subsol tot ceea ce ar putea-o contrazice?

Acestea sunt întrebări masonice în cel mai serios sens al cuvântului, chiar dacă nu provin dintr-un ritual anume. Ele țin de spiritul lucrării: examinarea de sine, disciplina conștiinței, responsabilitatea față de celălalt și refuzul de a considera lucrarea terminată.

Poate că Templul adevărat nu este locul în care nu există fisuri, este locul în care fisurile pot fi văzute și reparate.

Omelas rămâne astfel o lecție despre prețul invizibil al fericirii atunci când fericirea este desprinsă de dreptate, despre fragilitatea ordinii atunci când ea depinde de sacrificiul celui lipsit de putere și despre singurătatea celui care vede ceea ce ceilalți au învățat să considere normal. Dar, pentru un Mason, povestea poate deveni ceva mai personal. Copilul nu trebuie căutat numai în societate. El trebuie căutat și în propriul Templu interior, în acele zone ale ființei pe care le-am abandonat pentru a putea păstra o imagine coerentă despre noi înșine.

Poate că fiecare om poartă un mic Omelas.

O parte luminoasă, bine ordonată, prezentabilă, și undeva dedesubt o cameră în care am închis ceea ce nu am vrut să confruntăm. Lucrarea începe când deschidem ușa. Nu știm întotdeauna ce vom găsi acolo. Dar știm ce se întâmplă dacă nu intrăm niciodată.

Rămânem constructorii unui Templu al cărui fundament nu l-am verificat. Iar un Templu construit fără adevăr poate impresiona ochiul, poate rezista o vreme și poate chiar primi admirația generațiilor, dar în interiorul său va exista mereu acel spațiu în care conștiința refuză să tacă.

Poate că aceasta este lecția pe care Omelas o lasă Masonului: nu este suficient să construiești frumos. Trebuie să construiești drept. Iar între cele două există uneori o diferență uriașă. Frumusețea poate ascunde. Adevărul nu are această obligație.

De aceea, înainte de a ridica următoarea piatră, poate ar trebui să ne întrebăm dacă nu cumva cineva se află încă sub ea.

Un Frate printre Frați.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114