Călin D. Costache: Inițierea nu se termină la ușa Templului
Inițierea nu se termină la ușa Templului. Inițierea autentică începe, paradoxal, atunci când ritualul s-a încheiat. Cât timp omul se află în Templu, simbolurile îi sunt oferite, lumina este orientată, cuvintele sunt rostite, iar gesturile consacrate creează un spațiu în care realitatea poate fi privită dintr-o perspectivă diferită; însă, odată trecut pragul, toate aceste elemente încetează să mai fie protejate de arhitectura ritualului și sunt obligate să supraviețuiască în conștiința celui care le-a primit.
Aici începe proba adevărată. Nu în solemnitatea coloanelor, nu în tăcerea dintre două momente ritualice, ci în felul în care Fratele se comportă atunci când nimeni nu îi mai amintește că trebuie să fie atent la propriile sale gânduri.
Templul este o reprezentare a Cosmosului, dar nu este Cosmosul. Este o hartă, nu teritoriul. El ordonează simbolic spațiul pentru ca omul să poată învăța să-și ordoneze interiorul; trasează limite pentru a face vizibil ceea ce, în existența profană, rămâne difuz; transformă timpul obișnuit într-un timp ritual, iar gestul cotidian într-un act susceptibil de reflecție. Dar nicio hartă nu poate merge în locul celui care o consultă. Dacă ceea ce s-a învățat între coloane rămâne între coloane, inițierea se transformă într-o experiență estetică, poate emoționantă, poate solemnă, dar incompletă. Masoneria nu își propune să producă spectatori ai simbolului. Ea pretinde, în măsura în care omul este dispus să lucreze asupra sa, transformarea privitorului în lucrător.
CITEȘTE ȘI: Călin D. Costache: Ethos, Logos și Pathos
Adevărata piatră brută nu este cea pe care o vedem reprezentată în Lojă. Este temperamentul nostru când suntem contraziși, vanitatea noastră atunci când nu suntem apreciați, impulsul de a răspunde înainte de a înțelege, nevoia de a avea ultimul cuvânt, resentimentul păstrat în tăcere și acea subtilă plăcere de a descoperi defectele celuilalt pentru a nu mai fi obligați să le privim pe ale noastre. Acestea sunt asperitățile reale. Ciocanul și dalta devin instrumente numai atunci când întâlnesc materia vie a caracterului.
De aceea, Camera de Chibzuință nu trebuie considerată doar o încăpere prin care candidatul trece înaintea inițierii. Ea exprimă o condiție permanentă a existenței inițiatice. Întunericul ei nu aparține exclusiv începutului; omul poate reveni simbolic în acel întuneric ori de câte ori trebuie să-și examineze intențiile. Craniul nu vorbește numai despre moartea fizică, ci despre precaritatea tuturor identităților pe care le construim în jurul eului. Clepsidra nu măsoară doar timpul candidatului, ci timpul pe care fiecare Frate îl irosește atunci când amână lucrarea interioară. V.I.T.R.I.O.L. nu este o formulă ornamentală, ci o poruncă de coborâre: privește în interior, rectifică, caută ceea ce nu poate fi găsit la suprafață.
Aici se află una dintre diferențele fundamentale dintre cultura simbolului și experiența simbolică. Prima acumulează semne. A doua se lasă modificată de ele.
Un om poate cunoaște zeci de interpretări ale compasului și să rămână lipsit de măsură. Poate explica magistral coloanele și să nu știe să-și păstreze echilibrul atunci când este provocat. Poate vorbi despre lumină și să producă, prin propriile sale cuvinte, întuneric în jurul său. Cunoașterea simbolică devine inițiatică abia atunci când traversează distanța dintre intelect și caracter. Această distanță este enormă.
În fond, dificultatea majoră a lucrării masonice nu constă în înțelegerea simbolurilor, ci în acceptarea consecințelor lor. Este relativ ușor să afirmi că plumbul reprezintă verticalitatea sau că nivela sugerează egalitatea. Mult mai greu este să rămâi vertical atunci când verticalitatea te costă și să tratezi cu aceeași demnitate un om de la care nu ai nimic de câștigat. Simbolul devine adevărat numai atunci când începe să ne incomodeze.
De aceea, Templul trebuie continuat în afara Templului prin comportament. În familie, în profesie, în prietenie, în conflict, în modul în care vorbim despre un absent, în felul în care utilizăm puterea unei funcții, în raportul dintre promisiunile noastre și faptele noastre. Acolo se verifică dacă ritualul a coborât din limbaj în existență.
Un Frate nu este mai inițiat pentru că știe mai multe parole simbolice, mai multe istorii ale Ritului sau mai multe etimologii sacre. Acestea au valoare, desigur, dar ele aparțin mai întâi domeniului cunoașterii. Inițierea începe să se manifeste atunci când omul dobândește capacitatea de a se observa pe sine înainte de a-l judeca pe celălalt, de a asculta înainte de a replica și de a-și recunoaște eroarea fără să simtă că prin aceasta pierde ceva din demnitatea sa.
Există aici o paradoxală inversare a ideii profane de putere. În lumea obișnuită, puternic este adesea considerat cel care domină, impune, vorbește ultimul sau reușește să-și păstreze poziția. În logica inițiatică, puterea începe să capete o altă configurație: omul devine mai liber pe măsură ce este mai puțin sclavul propriilor reacții. A-ți putea opri mânia nu înseamnă slăbiciune. A nu răspunde unei provocări atunci când răspunsul ar fi inutil poate reprezenta o formă superioară de stăpânire de sine. Tăcerea, atunci când este aleasă conștient, poate fi mai dificilă decât discursul.
De aici poate fi înțeleasă și tăcerea masonică. Ea nu este doar absența zgomotului. Este disciplinarea impulsului de a ocupa spațiul cu propria persoană. Omul care nu știe să tacă nu poate asculta, iar cel care nu poate asculta va transforma inevitabil orice învățătură într-o confirmare a propriilor convingeri. Tăcerea creează acel interval interior în care o idee poate fi lăsată să lucreze asupra celui care a primit-o. Dar lucrarea nu trebuie confundată cu perfecțiunea.
Masonul nu devine un om fără umbre. Devine, în cel mai bun caz, un om care începe să-și recunoască umbrele fără să le mai confunde cu lumina. Această distincție este esențială. Inițierea nu șterge natura umană, ci o face mai vizibilă. Nu elimină contradicțiile, ci ne obligă să le privim cu mai multă luciditate. Nu ne promite o stare permanentă de armonie, ci ne oferă instrumente pentru a lucra atunci când armonia se destramă.
Poate tocmai aici trebuie căutat sensul profund al construcției masonice. Templul exterior poate fi ridicat după planuri precise, însă templul interior nu se supune aceleiași geometrizări. În el apar fisuri, reveniri, ezitări, momente de lumină și perioade de opacitate. Uneori, ceea ce credeam că am depășit revine sub o altă formă. Alteori, descoperim că o virtute pe care o consideram dobândită era doar o imagine favorabilă despre noi înșine. Lucrul acesta nu anulează inițierea, o face reală.
Fiecare ieșire din Templu poate fi, prin urmare, înțeleasă ca o trecere inversă: din spațiul simbolic în materia concretă a existenței. Coloanele rămân în urmă, dar principiul lor trebuie dus mai departe. Lumina rituală se stinge, însă obligația de a vedea nu dispare. Instrumentele sunt așezate la locul lor, însă lucrarea continuă asupra unei pietre care nu poate fi depozitată nicăieri: propriul nostru caracter.
În acest sens, cea mai importantă întrebare nu este ce a înțeles omul în Templu, ci ce s-a schimbat în el după ce a ieșit. Dacă nimic, ritualul a rămas spectacol. Dacă ceva s-a schimbat, chiar imperceptibil, atunci simbolul a început să-și împlinească funcția.
Inițierea nu este un eveniment pe care îl putem arhiva în biografie. Este o responsabilitate care se reactivează de fiecare dată când avem de ales între reacție și discernământ, între orgoliu și adevăr, între comoditate și lucrare. Pragul Templului nu marchează sfârșitul unui drum. Marchează momentul în care omul trebuie să ducă ceea ce a primit într-un loc unde niciun ritual nu îl mai poate proteja de el însuși.
Acolo începe, cu adevărat, construcția, și acolo nu mai există coloane care să ne ascundă.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
