Există o întrebare pe care românul o rostește, de treizeci și cinci de ani încoace, mai mult în șoaptă decât cu voce tare: ce îi leagă, de fapt, pe cei care se perindă la conducerea acestei țări? Vin din județe diferite, din familii diferite, din școli diferite. Unii au studiat dreptul, alții economia, alții nimic anume. Și totuși, odată ajunși sus, par să vorbească aceeași limbă, să respecte aceleași reguli nescrise, să se ferească de aceleași subiecte.

CITEȘTE ȘI: Moartea speranței: simulacrul guvernării într-o țară care și-a uitat rostul

Răspunsul pe care mulți îl oferă, cu amărăciune, este unul singur: continuitatea. Nu atât o continuitate de nume și de carnete, cât una a reflexelor, a culturii instituționale și a mentalității. Vechea deprindere a controlului, a dosarului, a informației ca formă de putere pare să fi supraviețuit regimului care a generat-o, perpetuându-se ca o moștenire difuză, transmisă asemenea aerului pe care toți îl respiră fără a-i rosti numele.

Acesta este terenul pe care vreau să calc cu grijă. A spune că cineva anume este, în secret, ceea ce nu poate fi dovedit ar însemna să cad eu însumi în logica dosarului, a acuzației fără probă. Ceea ce pot însă să numesc, cu toată fermitatea, este fenomenul: felul în care o întreagă cultură politică a rămas marcată de reflexele unui trecut care nu a fost niciodată judecat până la capăt.

Orice regim lasă în urmă atât instituții, cât și un anumit mod de a gândi. Comunismul românesc a produs un aparat de supraveghere de o anvergură care a pătruns în fiecare sat, în fiecare bloc, în fiecare conversație. Când regimul a căzut, clădirile și-au schimbat firma, dar oamenii și deprinderile nu au dispărut peste noapte. Cunoașterea, cine pe cine cunoaște, cine ce știe despre cine, a rămas o monedă de schimb.

Filosoful ar spune că o societate care nu își numește răul este condamnată să îl repete sub alte forme. Hannah Arendt scria despre felul în care răul se banalizează, devine administrativ, își pierde chipul și se ascunde în funcție. În România post-decembristă, vechiul rău a rămas în mare parte nejudecat, perpetuându-se prin reciclarea mecanismelor, a reflexelor și a oamenilor care îi asiguraseră odinioară funcționarea, iar o moștenire care nu are stăpân, care nu este asumată de nimeni, devine cu atât mai puternică: nimeni nu răspunde pentru ea, deci nimeni nu o poate desface.

CITEȘTE ȘI: Cimitirul din spatele liniei de tușă: fotbalul românesc, oglinda propriei noastre resemnări

De aici vine senzația, pe care atâția cetățeni o au, că indiferent cine câștigă alegerile, ceva rămâne neschimbat. Nu este neapărat vorba despre aceiași oameni. Este vorba despre aceeași logică a puterii: discreția, negocierea din spatele ușilor, neîncrederea față de transparență, convingerea că adevărata decizie se ia altundeva decât acolo unde o vede publicul.

Una dintre cele mai tulburătoare trăsături ale clasei politice românești este ceea ce aș numi – omul fără biografie, acea figură care apare brusc în prim-plan, fără o operă, fără un parcurs intelectual limpede, fără o istorie a convingerilor. Un om a cărui funcție este cunoscută, dar ale cărui convingeri rămân neclare, a cărui carieră poate fi reconstituită din funcțiile ocupate, fără ca idealurile pentru care a militat să poată fi la fel de ușor identificate.

Ortega y Gasset a descris „omul-masă” ca fiind acel individ care ajunge la putere fără a-și pune vreodată întrebarea dacă merită, care ocupă funcțiile înalte cu o naturalețe lipsită de conștiința propriei greutăți. În spațiul românesc, această figură capătă o nuanță suplimentară: pare lipsită atât de o operă proprie, cât și de transparența propriei origini De unde vine? Cine l-a format? Cui îi datorează ascensiunea? Sunt întrebări care, prea des, rămân fără răspuns.

Această opacitate reprezintă tocmai semnul distinctiv al moștenirii despre care aminteam, expresia persistenței sale în structurile și reflexele prezentului. Într-o cultură care a învățat că informația despre tine însuți este o vulnerabilitate, biografia este ceva de ascuns, nu de arătat, iar o națiune condusă de oameni fără biografie este o națiune care nu se poate recunoaște în proprii conducători.

CITEȘTE ȘI:  Dictatura imposturii: de la promisiunea libertății la statul capturat

Toate acestea converg către o singură rană, nevindecată: Revoluția din 1989. România este, poate, singura țară din fostul bloc comunist care nu știe, nici astăzi, pe deplin, ce i s-a întâmplat în acele zile : cine a tras, cine a dat ordinele, cine a profitat de haos pentru a prelua puterea sub masca schimbării. Această necunoaștere reprezintă o rană încă deschisă în conștiința colectivă, un semn al unui trecut insuficient asumat și al unei memorii istorice încă fragile.

O națiune care nu-și poate povesti propriul moment de naștere ca stat liber rămâne, într-un sens profund, fără act de naștere. Trăim într-o democrație a cărei origine este învăluită în ceață, iar ceața aceea se prelinge peste tot ceea ce a urmat. De aceea susțin că România rămâne ancorată în trecut din cauza unui proces istoric rămas neîncheiat, nu din nostalgie. Este un doliu care nu s-a încheiat, o întrebare la care statul însuși refuză să răspundă, iar atâta vreme cât întrebarea „ce s-a întâmplat în decembrie 1989?” rămâne fără răspuns oficial și asumat, orice discuție despre reformă, despre modernizare, despre europenizare se desfășoară pe un teren minat.

Paradoxul este că suspiciunea generalizată, deși pare o formă de luciditate, devine ea însăși o boală. O societate în care toți îi bănuiesc pe toți este o societate incapabilă de încredere, iar fără încredere nu există nici instituții funcționale, nici solidaritate, nici proiect comun.

Cetățeanul care crede că „oricum toți sunt la fel”, că „oricum totul este dinainte aranjat”, renunță: nu mai votează, nu mai participă, nu mai cere socoteală, această renunțare fiind exact mediul în care prosperă opacitatea. Astfel, suspiciunea și opacitatea se hrănesc reciproc: cu cât oamenii bănuiesc mai mult, cu atât se retrag mai mult, și cu atât puterea rămâne mai nestingherit în umbra ei.

CITEȘTE ȘI:  Operațiunea „soldatul Bolojan”: o iluzie a schimbării într-o Românie fără repere

Aici se află, cred, adevărata tragedie. O moștenire neasumată apasă asupra conducerii și otrăvește capacitatea națiunii de a reacționa. Rana nevindecată generează resemnare, iar resemnarea perpetuează rana. A ne elibera de trecut nu înseamnă a-l uita, dimpotrivă, înseamnă a avea curajul de a-l privi în față. Țările care au reușit să depășească perioada de tranziție cu bine au făcut-o, aproape fără excepție, printr-un act de adevăr: comisii, arhive deschise, procese, recunoașterea publică a vinovăției. Fără răzbunare, cu luciditate și limpezime morală, pentru că numai ceea ce este numit poate fi depășit.

România are nevoie de acel moment de adevăr despre Revoluție, despre tranziție, despre felul în care vechile rețele s-au reconfigurat după 1989. Scopul este să-și recâștige propria poveste, fără a alimenta noi vinovății colective sau a condamna pe cineva în lipsa dovezilor. O națiune care își cunoaște originea își poate alege, în sfârșit, viitorul.

Eliberarea se naște din transparență, din instituții dispuse să se expună luminii și din conducători care își asumă propriul trecut, având curajul de a-și face biografia publică, vine din refuzul, al fiecăruia dintre noi, de a mai accepta că adevărul se decide în altă parte decât la vedere.

CITEȘTE ȘI:  Miorița sub bocancul demagogiei: trădarea protestului curat al ciobanilor români

Ceea ce îi leagă, așadar, pe cei de la vârf este un reflex comun, adânc înrădăcinat, mai degrabă decât existența unui carnet secret: deprinderea de a trata puterea ca pe un lucru care se păstrează în umbră, nu ca pe o răspundere care se exercită la lumină. Iar ceea ce ne leagă pe noi, ca națiune, este o rană pe care am lăsat-o prea mult timp neîngrijită.

România nu este condamnată. Nicio națiune nu este. Însă vindecarea cere curaj, curajul de a deschide arhive, de a pune întrebări incomode și de a le cere celor care ne conduc să-și asume atât funcțiile, cât și propriile biografii, oferind adevărul în locul promisiunilor. Ziua în care vom putea povesti, limpede și fără teamă, ce ni s-a întâmplat în decembrie 1989 va fi ziua în care umbra, în sfârșit, se va ridica. Atunci vom înțelege că adevărata libertate a unui popor începe în clipa în care acesta nu se mai teme de propria memorie, când are puterea de a-și privi trecutul fără să fugă de umbrele lui, de a-și cerceta rănile fără să le transforme în arme și de a-și recunoaște greșelile fără să-și piardă demnitatea. O națiune se vindecă prin curajul de a așeza adevărul deasupra intereselor, conștiința deasupra conveniențelor și responsabilitatea deasupra fricii, păstrând vie memoria trecutului și depășind atât uitarea, cât și condamnările rostite la nesfârșit. Numai astfel putem spera să le lăsăm copiilor noștri o țară în care numele celor care conduc să nu mai fie învăluite în mister, în care trecutul să nu mai fie un teritoriu interzis, iar întrebările să nu mai fie privite ca gesturi de nesupunere, o țară în care nimeni să nu fie nevoit să șoptească atunci când caută adevărul și nimeni să nu se teamă atunci când îl rostește. Iar dacă vom reuși să deschidem această cale, poate că generațiile care vor veni ne vor judeca după curajul de a refuza tăcerea ca destin și de a înțelege că memoria unui popor reprezintă temelia morală a unui viitor demn. Trecutul trebuie privit cu luciditate și integrat în memoria colectivă printr-un act de asumare care să transforme adevărul istoric într-un fundament al unei conștiințe libere, capabile să distingă dreptatea de interes, responsabilitatea de oportunism și demnitatea de supunere.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114