Plafonarea energiei, de la măsură socială la povară fiscală: cum a ajuns statul să încaseze TVA mai mare din facturi
Schema de plafonare a prețurilor la gaze naturale și energie electrică, promovată inițial ca soluție de protejare a populației în contextul crizei energetice, a ajuns după anul 2023 să producă efecte contrare scopului declarat. În loc să reducă presiunea financiară asupra consumatorilor, mecanismul ar fi devenit, în timp, un instrument prin care statul își asigură venituri bugetare mai mari, în special din taxe, susține Dumitru Chisăliță, președintele Asociației Energia Inteligentă, într-o analiză publicată de Asociația Energia Inteligentă.
CITEȘTE ȘI: Ostatic în Paris – de la vise grandioase la nămeții realității, despre demnitate și incompetență
Potrivit acestuia, în perioada de vârf a crizei energetice, multe state europene au ales să reducă temporar taxele și să își asume pierderi bugetare pentru a atenua impactul asupra populației. România ar fi ales o abordare diferită, menținând nivelul de taxare și folosind plafonarea ca mecanism de amânare a plăților către furnizori, cu efecte financiare transferate ulterior către consumatori.
Un exemplu relevant este evoluția TVA-ului achitat prin facturile de utilități. Pentru un apartament standard, suma totală colectată de stat din TVA aferent gazelor și energiei electrice ar fi crescut de la aproximativ 403 lei în 2021 la peste 1.080 de lei în 2026, ceea ce reprezintă o majorare de circa 270%. Astfel, deși prețul final a fost „plafonat”, componenta fiscală a facturii a crescut semnificativ.
În paralel, statul ar fi acumulat datorii considerabile față de furnizorii de energie și gaze. Între 2022 și 2025, sumele restante ar fi ajuns la peste 22 de miliarde de lei, ceea ce i-a forțat pe furnizori să se împrumute pentru a putea respecta obligațiile impuse de schema de plafonare. Costurile dobânzilor generate de aceste credite, estimate la peste 2 miliarde de lei, sunt recuperate treptat tot din facturile plătite de populație.
Conform calculelor prezentate, beneficiul aparent al plafonării pentru un consumator obișnuit ar fi fost de aproximativ 3.000 de lei în perioada 2022–2025. În realitate, acesta ar fi plătit deja aproape 7.000 de lei în plus față de costul real al energiei, urmând să suporte și alte costuri generate de întârzierile de plată ale statului.
Menținerea plafonării este explicată prin riscurile bugetare și politice pe care le-ar implica renunțarea la acest mecanism: recunoașterea oficială a datoriilor, presiuni asupra deficitului bugetar și impact electoral. În acest context, furnizorii ar fi ajuns să funcționeze ca „finanțatori forțați” ai statului, fiind obligați prin lege să vândă sub cost și să suporte întârzieri majore la decontări.
CITEȘTE ȘI: Un an al bunului-simț? Speranța fragilă a unei Românii care își caută echilibrul
În concluzie, plafonarea prețurilor la energie nu ar fi eliminat costurile reale ale crizei, ci doar le-ar fi amânat, transformându-le într-o notă de plată eșalonată, achitată în cele din urmă de consumatori.
