Sunt momente în viața unei națiuni, ca și în viața unui om, când oglinda realității ne este pusă în față cu o cruzime necruțătoare. Nu mai vorbim despre strategii politice complicate, despre calcule economice sau despre promisiuni deșarte. Vorbim despre demnitate, respect și capacitatea de a naviga, cu fruntea sus, prin labirintul relațiilor internaționale, dar mai ales prin labirintul propriei administrații. Și tocmai aici, în aceste clipe, se revelează, fără echivoc, adevărata față a liderilor noștri. Povestea recentă a președinteliui României, Nicușor Dan, nu este doar o anecdotă ridicolă; este o radiografie dureroasă a modului în care am ajuns să fim percepuți, dar și a modului în care ne lăsăm conduși.

CITEȘTE ȘI: Glasul din pustie și apa vie – meditație despre sacrificiu de Sfântul Ioan și Bobotează

Imaginea este una greu de digerat pentru orice român cu simț civic și respect de sine. Parisul, orașul Luminilor, devine, pentru un reprezentant de seamă al României, un purgatoriu aeroportuar. Nămeții, o forță a naturii, ce-i drept, paralizează o parte a traficului aerian. Nimic ieșit din comun, s-ar zice. Dar iată că, sub privirile lumii, liderul noastru, un bărbat cu pretenții de salvator, de ”președinte”al destinelor urbane, rămâne blocat. 24 de ore. Nu o oră, nu două, ci o zi întreagă. Blocat pe un aeroport, în timp ce alți președinți, alți demnitari, reprezentanți ai altor națiuni, au reușit, cu oarecare dificultate, dar totuși au reușit să-și ducă la bun sfârșit călătoria. De ce? De ce președintele nostru, cel care se vrea un exemplu de rigoare și eficiență, a fost cel care a rămas înțepenit în zăpadă, ca un simbol trist al neputinței?

Este aceasta o simplă întâmplare nefericită, un capriciul al vremii? Sau este, mai degrabă, o oglindă crudă a modului în care suntem tratați? Ca o națiune secundară, ca un stat ale cărui probleme pot fi ignorate, ca un popor ai cărui reprezentanți pot fi lăsați să aștepte la coadă, în frig, în timp ce alții, mai importanți, mai influenți, își văd de drum. Este un sentiment amar, de jenă colectivă, de lipsă de respect pe care îl resimțim nu doar pentru că un singur om, Nicușor Dan, s-a dovedit incapabil să gestioneze o situație banală de criză personală, ci pentru că acest episod, insignifiant în aparență, revelează o problemă mai profundă: modul în care leadership-ul nostru, și prin extensie, întreaga națiune, este percepută pe scena internațională. Francezii l-au ținut acolo, în zapadă, nu pe Nicușor Dan individul, ci pe reprezentantul României. Și asta doare.

Acest episod este doar vârful aisbergului. Este o metaforă a unei conduceri care pare pierdută în propriile promisiuni nerealiste, incapabilă să facă față realității cotidiene, fie că este vorba despre traficul dantesc din capitală, despre infrastructura șubredă sau, iată, despre o simplă ninsoare la Paris. Ce încredere mai putem avea într-un președinte ”fantomă” care nu poate decola dintr-un aeroport, într-un moment în care alții o fac? Cum ne poate salva de haosul în care a intrat țara dacă nu se poate salva pe sine însuși dintr-o situație logistică elementară?

CITEȘTE ȘI: Un an al bunului-simț? Speranța fragilă a unei Românii care își caută echilibrul

Nicușor Dan, cel care a promis că va ”rezolva” Bucureștiul, pare acum mai mult o figură tragi-comică, un Sisif modern care împinge cu greu pietre imaginare, în timp ce realitatea, palpabilă și dură, îl înghite. Emoția care ne încearcă nu este doar frustrarea, ci o profundă dezamăgire. Dezamăgirea că la cârma unor instituții importante se află, adeseoris, personaje care, în ciuda pretențiilor, par să nu aibă nici busola, nici pragmatismul necesar. Ei vorbesc de strategii pe termen lung, depre viziuni grandioase, dar se împiedică de o bordură, de un blocaj aerian, de o problemă banală, dar esențială. Și, mai grav, prin inabilitatea lor, târăsc în noroi nu doar propria imagine, ci și pe cea a națiunii pe care o reprezintă, chiar și la nivel simbolic.

Ne-am săturat de promisiuni goale, de explicații alambicate și de o lipsă crasă de acțiune. Românii merită mai mult. Merită lideri care să le poarte cu mândrie blazonul, nu să-l facă de rușine pe aeroporturi străine; merită o administrație care să funcționeze, nu să se blocheze la primul obstacol. Și mai presus de toate, merită respect. Respectul pe care ni-l refuză unii, dar pe care ar trebui să-l cerem, cu vehemență, de la propriii noștri lideri. Este timpul să înțelegem că politica nu este doar un joc al puterii, ci o responsabilitate enormă față de fiecare cetățean, față de istorie și față de viitor. Și Nicușor Dan, prin performanța sa de la Paris, ne-a reamintit, dureros de clar, cât de departe suntem de acest ideal.

CITEȘTE ȘI:  România sub asediu intern: cum ne îngenunchează o clasă politică decuplată de națiune

Umilința resimțită pe pământ francez subliniază acut discrepanța față de o amintire pe care o port în suflet, o amintire care vorbește despre o altă Franță, o Franță care, odată, a știut să ne aprecieze. Acum câțiva ani, mă aflam în Avignon, într-o discuție profundă cu niște oameni de cultură francezi. Eram curios să aflu percepția lor, să înțeleg cum văd ei valorile care au modelat secolul XX. I-am întrebat, direct, care sunt, în opinia lor, cele trei mari valori franceze ale secolului trecut. Răspunsul lor, rostit cu o sinceritate dezarmantă și o profundă cunoaștere, mi-a rămas întipărit în memorie. Nu au ezitat nicio clipă. Fără a fi nevoie să se gândească prea mult, au enumerat, cu un firesc absolut: Eugen Ionescu, pilon al teatrului absurdului, Constantin Brâncuși, vizionarul sculpturii moderne și Emil Cioran, filosoful melancoliei lucide. Trei giganți ai spiritului, trei români. Acei oameni de cultură, departe de tumultul politic și de jocurile de putere, au recunoscut, fără rezerve, contribuția imensă a acestor români la patrimoniul cultural francez și universal. Ei nu au văzut naționalități, ci geniu, nu au văzut pașapoarte, ci opere nemuritoare.

Această întâmplare simplă, dar puternică, mă bântuie în contextul umilinței recente de pe aeroportul parizian. Într-un Avignon cultural, eram apreciați și recunoscuți la cea mai înaltă scară. Acum, în Parisul administrativ, suntem lăsați să jucăm în zăpadă, ignorați, ca o națiune ce nu contează, căci această diferență abisală între modul în care suntem percepuți de intelectualii francezi și modul în care suntem tratați în realitatea diplomatică sau logistică spune multe despre noi. Spune multe despre capacitatea noastră de a ne susține valorile, de a ne cere respectul și de a trimite în lume nu niște ”fantome” care se împotmolesc la prima ninsoare, ci reprezentanți demni de moștenirea lui Ionescu, Brâncuși și Cioran.

CITEȘTE ȘI: Idealuri uitate: cum ar fi fost România cu lideri adevărați?

Astfel, de la un aeroport înzăpezit la ecourile unei conversații culturale din Avignon, se desfășoară întreaga tragedie a unei națiuni care, deși a dat lumii genii, se lasă acum condusă de incompetenți. Nicușor Dan, cel care a rămas blocat, simbolizează mai mult decât un simplu lider; este o oglindă a stagnării, a neputinței și a unui viitor înghețat, în care visurile românești par condamnate să aștepte la sol, în timp ce lumea întreagă își ia zborul. Este timpul să ne trezim din această toropeală, să cerem mai mult, să ne amintim cine suntem cu adevărat și să refuzăm să mai fim ostaticii propriilor noastre neajunsuri! România merită să decoleze, iar asta începe cu a alege piloți competenți, nu pasageri blocați în zăpadă.Top of Form