În practica economică apar mereu două mari școli de gândire. Prima spune că dezvoltarea se face prin investiții, chiar dacă acestea sunt finanțate din împrumut. A doua afirmă contrariul: dezvoltarea ar trebui realizată exclusiv din capital propriu, fără datorii.

Ambele teorii au logică și pot funcționa. Dar niciuna nu este absolută. Alegerea unui model economic nu este o chestiune de dogmă. Nu există economii „pure”:  nici exclusiv pe datorie, nici exclusiv pe capital propriu. Toate statele moderne folosesc ambele instrumente, în doze diferite, în funcție de nivelul de dezvoltare, de contextul internațional și de obiectivele strategice ale fiecăruia.

CITEȘTE ȘI: Hoția modernă fără cagula, are sacou și vorbește despre dezvoltare

De aceea, miza reală nu este ce model alegem, ci cum facem tranziția între ele. Iar aici apare adevărata responsabilitate administrativă: nu schimbarea în sine, ci modul pe care îl aplicăm.

În spiritul teoriei keynesiene, utilizarea datoriei publice pentru investiții în perioade de încetinire economică reprezintă un instrument legitim de stimulare a cererii agregate și de susținere a creșterii economice (Keynes, 1936). Statul poate și trebuie să joace un rol contraciclic, compensând retragerea investițiilor private în perioade de incertitudine.

O spun clar: împrumutul nu este un păcat. Este un instrument. La fel ca un credit pentru o firmă sau o ipotecă pentru o familie. Dacă te împrumuți pentru a construi ceva care produce valoare, este sănătos. Dacă o faci pentru consum fără sens, este nesustenabil.

Modelul dezvoltării prin împrumut, accelerația necesară. În acest model, statul se împrumută pentru a investi. Nu pentru consum, nu pentru cheltuieli fără sens, ci pentru proiecte care produc valoare pe termen lung.

Este modelul prin care construim mai repede autostrăzi, ridicăm spitale acum și nu peste două decenii, modernizăm rețelele energetice acum când energia e scumpă și nu peste 10 ani, digitalizăm administrația și reducem decalaje istorice cât mai rapid posibil.

Cu alte cuvinte, folosim o parte din resursele viitorului pentru a construi prezentul.

Aceasta este o strategie rațională atunci când: investițiile sunt productive, economia crește, competitivitatea se consolidează, veniturile viitoare pot susține rambursarea datoriei.

Riscul apare atunci când împrumutul este direcționat spre consum, când proiectele sunt prost selectate sau când eficiența administrativă este scăzută. În acest caz, datoria mai nu este un motor, ci doar o frână.

Aici reforma are un rol esențial: să filtreze inteligent, nu să oprească.

Modelul dezvoltării din capital propriu, stabilitatea necesară. În acest al doilea model, regula este simplă: cheltuiești doar ce încasezi. Statul își reduce dependența de piețe, plătește mai puține dobânzi și își consolidează reziliența financiară.

Este modelul disciplinei bugetare, al stabilității și al controlului cheltuielilor. Cu alte cuvinte, construiești doar atât cât îți permite prezentul.

Este o abordare sănătoasă pentru economii mature sau pentru perioade de consolidare.

Dar devine problematică atunci când infrastructura este slabă, când decalajele sunt mari și când există nevoi urgente de investiții. Pentru că, într-o economie globală competitivă, stagnarea nu este o opțiune.

CITEȘTE ȘI: De la exigență la compromis, o tranziție periculoasă

Adevărata problemă: schimbarea brutală. Problema nu este că unul dintre modele ar fi bun și celălalt rău. Problema apare atunci când tranziția este făcută brusc, fără amortizare.

Dacă ieri aveai proiecte în derulare, șantiere deschise și contracte semnate, iar mâine spui „Stop și nu ne mai împrumutăm”, efectele sunt predictibile: blocaje în investiții, pierderi financiare, incertitudine pentru mediul privat și tensiuni sociale. Este ca și cum ai opri brusc perfuzia unui pacient.

Șocul nu vindecă. Destabilizează!

Tranziția corectă. Reforma este necesară. Dar eficiența ei depinde de ritm și calibrare.

Tranziția sănătoasă înseamnă: reducerea graduală a datoriei; prioritizarea investițiilor cu impact real; eliminarea risipei; menținerea proiectelor strategice; semnale previzibile pentru piețe

Nu tăieri din pix. Nu reacții emoționale. Nu reforme făcute în grabă.

Liberalismul economic autentic înseamnă reglaj fin. Datele reale pentru luna noiembrie 2025 nu arată nici frână brutală și nici un reglaj fin. Arată, mai degrabă, ca un proces de calibrare aplicat însă într-un timp economic prea scurt. Conform studiilor realizate de Reinhart și Rogoff (2010), „sustenabilitatea datoriei nu depinde exclusiv de nivelul acesteia, ci de destinația fondurilor împrumutate. Datoria orientată spre investiții productive are un impact pozitiv asupra potențialului de creștere și asupra capacității de rambursare”.

Pentru a înțelege concret despre ce vorbim, am făcut analiza pentru execuțiile bugetare publicate de Ministerul Finanțelor: perioada ianuarie – noiembrie 2025 vs. ianuarie – octombrie 2025. Analiza diferențială arată o estimare realistă pentru luna noiembrie 2025 cu rezultate destul de clare:

Venituri: 60,36 miliarde lei

Cheltuieli: 73,26 miliarde lei

Deficit: 12,9 miliarde lei

Dobânzi: 2,04 miliarde lei

Investiții publice: 12,35 miliarde lei

Datele utilizate provin din execuția bugetară publicată de Ministerul Finanțelor, Raportul privind execuția bugetului general consolidat pentru luna noiembrie 2025. Din lectura cifrelor observăm că deficitul lunar este aproape egal cu investițiile publice. În noiembrie 2025 România a investit peste 12 miliarde lei. Asta explică aproape integral deficitul de 12,9 miliarde. Dacă nu ar fi și dobânzile de cca. 2 miliarde am putea pune semnul egal între deficit și datorii. Ca atare, nu vorbim (încă) de risipă, ci de dezvoltare. Deci, la momentul analizei, vedem că România nu se împrumută pentru huzur, ci pentru dezvoltare: infrastructură de drumuri și autostrăzi, spitale, modernizare energetică și alte investiții publice.

Regula de aur a finanțelor publice afirmă că „statul ar trebui să se împrumute exclusiv pentru investiții, nu pentru cheltuieli curente. Această regulă este aplicată în numeroase economii dezvoltate și reprezintă un standard de bună guvernanță fiscală (Blanchard & Giavazzi, 2004)”.

Reforma reală nu înseamnă să tai investițiile. Reforma reală înseamnă să le alegi. Produc valoare? Creează locuri de muncă? Generează venituri viitoare?

Aici trebuie intervenit. Nu cu toporul, ci cu bisturiul.

Fenomenul Gibbs și economia reală. În fizică există, fenomenul Gibbs, care apare când încerci să faci o schimbare bruscă și atunci apar oscilații și instabilitate în sistem. Exact asta se întâmplă și în economie. Schimbările bruște produc reacții exagerate, nesiguranță și pierdere de încredere.

CITEȘTE ȘI: Brâncuși evacuat chiar din orașul său

Economia nu este un întrerupător. Este un mecanism complex. Nu îl oprești brusc la 130 km/h.

România de ieri și lecția pentru azi. Între 2000 și 2019, România a crescut folosind fonduri europene, cofinanțări și împrumuturi inteligente. Rezultatul: creștere economică, convergență cu Uniunea Europeană, infrastructură, investiții private.

Aceasta este lecția: dezvoltarea se face cu instrumente financiare inteligente, nu cu frâne ideologice.

Concluzie. Reforma este necesară și binevenită, dar succesul ei depinde de cum este aplicată.

Nu împrumutul este problema, ci modul în care este folosit. Nu capitalul propriu este soluția miraculoasă, ci disciplina și rațiunea.

Politica fără matematică produce crize. Matematica fără politică produce stagnare.

Eu prefer cifrele în locul metaforelor.

Reforma nu e o piesă de teatru. Se calculează, nu se cântă.

Reforma e o ecuație. Și ecuațiile se rezolvă cu cifre și formule precise.