Crăciun Ionel: Protocolul instituțional ca formă de exprimare a puterii interne
Protocolul de stat, prin definiție, are rolul de a proiecta stabilitate, continuitate și respect pentru funcția publică. De aceea, fastul este uneori justificat: el nu aparține unei persoane, ci simbolizează statul însuși. Drapelele, sălile impunătoare, ceremonialul – toate transmit ideea de autoritate legitimă și de reprezentare.
Dar când coborâm de la nivelul statului la cel al instituțiilor și, mai grav, al „microinstituțiilor”, lucrurile devin tulburi. Acolo unde nu mai vorbim despre reprezentarea unei națiuni, ci despre funcționari sau structuri administrative, opulența ridică o întrebare incomodă: pentru cine se face, de fapt, acest spectacol?
Nu pentru cetățean, cu siguranță. Cetățeanul nu are nevoie de candelabre scumpe, mobilier extravagant, vile cu circuit închis, sau recepții excesive ca să aibă încredere într-o instituție. Din contră, aceste excese pot eroda încrederea, sugerând o ruptură între cei care administrează resursele și cei care le generează.
Nu este vorba nici măcar de eficiență. Nicio instituție nu devine mai performantă pentru că investește în lux. Performanța vine din competență, transparență și responsabilitate, nu din marmură și mobilă scumpă.
Rămâne, atunci, o explicație mai puțin confortabilă: opulența ca instrument de putere simbolică internă. Un limbaj vizual prin care se transmite ierarhia, controlul, importanța. Nu către exterior, ci către propriii angajați sau către un cerc restrâns de prieteni și de influență. Este un mod de a spune: „aici se decide”, chiar dacă, în realitate, deciziile nu au anvergura decorului.
Problema devine una morală în momentul în care această demonstrație este finanțată din bani publici. Pentru că atunci nu mai vorbim despre gust sau preferințe estetice, ci despre responsabilitate. Fiecare leu cheltuit pe opulență este un leu care nu merge către servicii publice, infrastructură sau nevoi reale.
În mod normal, legislația privind protocolul de stat și instituțional ar trebui să reglementeze strict situațiile de reprezentare externă, cum ar fi întâlniri oficiale cu delegații străine, vizite de stat, evenimente diplomatice sau ceremoniale de rang înalt. Rațiunea este clară, și are ca rațiune faptul că statul se reprezintă pe sine în raport cu alți actori egali, iar aici simbolistica are sens.
Problema apare când aceleași reguli sau aceleași interpretări sunt „extinse” către instituții unde nu mai există nici componenta diplomatică, nici necesitatea de reprezentare externă. Derapajul constă în faptul că o legislație gândită pentru reprezentare oficială externă ajunge, prin interpretare extensivă, să fie „coborâtă” la niveluri unde nu mai are nicio justificare funcțională.
În aceste cazuri, protocolul devine un instrument de auto-ierarhizare internă, nu de reprezentare a statului.
Rezultatul este o fragmentare absurdă, iar fiecare șef de structură ajunge să își creeze propriul „protocol”, justificat prin analogie cu nivelul superior sau niveluri similare, dar fără legătură cu scopul inițial al legii.
În esență, se produce o deturnare a sensului: ceea ce trebuia să fie un instrument de reprezentare a statului și instituțiilor fundamentale ale statului în exterior devine un mecanism de prestigiu intern, finanțat din bani publici, dar fără justificare funcțională reală.Corecția nu ține doar de interpretare, ci de clarificare normativă și limitare strictă a aplicabilității.Protocolul trebuie legat explicit de reprezentarea externă și de nivelul de demnitate instituțională, nu de poziția ierarhică internă. Altfel, riscul este ca „protocolul” să devină o formă elegantă de multiplicare a privilegiilor administrative.
Aici nu mai vorbim despre protocol în sensul lui legitim, ci despre o cultură a auto-validării administrative care se propagă de sus în jos.
Când un cadru normativ este vag, iar controlul este slab sau formal, apare un mecanism simplu: precedentul. Dacă șeful instituției aprobă, atunci nivelurile inferioare consideră că au același drept. Dacă el însuși practică un anumit standard de „protocol”, acesta devine implicit normă internă, chiar dacă nu este justificat de lege sau de necesitate.
Protocolul ar trebui să fie despre măsură și sens, nu despre exces. Despre a reprezenta ceva mai mare decât tine, nu despre a compensa prin decor lipsa de substanță. Într-un stat sănătos, sobrietatea nu este un semn de slăbiciune, ci de maturitate.
Adevărata putere nu are nevoie de aur ca să fie recunoscută. Ea se vede în încrederea oamenilor și în calitatea actului public. Restul este doar decor.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
