Craiun Ionel: Președintele tăcut și costul indeciziei
A existat un moment de entuziasm la început. Alegerea lui Nicușor Dan a fost percepută de mulți ca o ruptură de vechile tipare politice, mai puțin zgomot, mai multă rigoare, mai puțin spectacol, mai multă substanță. După un an, însă, liniștea riscă să fie confundată cu absența.
Una dintre cele mai vizibile probleme rămâne blocajul în numirea conducerii serviciilor de informații. Într-un stat unde securitatea națională este un subiect sensibil, faptul că poziții cheie rămân neocupate sau interimare transmite un semnal de ezitare. Funcția prezidențială nu este una de observator, ci de decident iar întârzierea deciziilor devine, în sine, o decizie.
În mod tradițional, schimbarea de președinte vine cu recalibrarea acestor poziții, inclusiv în alte structuri militarizate, unde conducerea este percepută ca fiind apropiată de fostul președinte Klaus Iohannis.
Faptul că nu s-a întâmplat nimic aici timp de un an ridică o întrebare legitimă: este vorba de continuitate asumată sau de lipsă de control?
Pe de altă parte, când a venit vorba despre numirea unor procurori, lucrurile s-au mișcat rapid. Aici apare problema de percepție: de ce viteza apare exact într-o zonă puternic politizată, unde deciziile sunt sensibile și contestate, iar în domenii strategice întârzie?
Criticii spun că această diferență de ritm sugerează o prioritizare discutabilă. Mai exact, că președintele evită confruntările dificile (servicii, sistem de putere), dar acționează prompt acolo unde există deja un consens politic sau presiune.
Relația cu Guvernul condus de Ilie Bolojan este un alt punct sensibil. Deși contextul politic sugera o colaborare firească, mai ales în condițiile susținerii inițiale, președintele a ales o poziție rezervată, chiar puțin apropiată de PSD. În teorie, neutralitatea poate fi o virtute. În practică, însă, lipsa unui sprijin clar într-un moment de criză poate fi interpretată ca distanțare sau chiar abandon politic.
Mai mult, această răceală instituțională vine într-un moment în care stabilitatea guvernamentală este fragilă, iar mesajele de coerență din partea conducerii statului sunt esențiale.
Susținătorii președintelui ar putea argumenta că avem de-a face cu un alt tip de lider, unul care nu se grăbește, care analizează, care evită deciziile pripite. Este un argument valid, până la un punct. Dar într-o funcție executivă, timpul nu este doar o resursă, este și o responsabilitate. Amânarea constantă poate eroda încrederea la fel de mult ca o decizie greșită.
Problema reală nu este că Nicușor Dan nu face zgomot. Problema este că, după un an, nu este clar ce vrea să construiască. Care este proiectul său de țară? Care sunt liniile roșii? Unde intervine și unde se retrage?
Un președinte nu trebuie să fie omniprezent, dar trebuie să fie recognoscibil în momentele cheie. Iar până acum, aceste momente au fost ratate sau tratate cu o discreție care riscă să devină invizibilitate.
În concluzie, primul an de mandat al lui Nicușor Dan nu este neapărat un eșec, dar este, fără îndoială, o dezamăgire pentru cei care așteptau claritate și fermitate. Mai are timp să corecteze direcția, dar fereastra de răbdare a votanților lui nu este nelimitată.
În politică, absența deciziei nu înseamnă neutralitate. Înseamnă, de cele mai multe ori, pierderea inițiativei. Iar un președinte fără inițiativă riscă să devină un simplu spectator al propriei funcții.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
