În fiecare an, de 1 Iunie, atenția societății se îndreaptă reflex către copii. Le celebrăm copilăria, le oferim cadouri și încercăm prin gesturi exterioare să le aducem bucurie de moment. Este un gest firesc, dar uneori insuficient. Din perspectiva practicii psihiatrice, Ziua Copilului ar trebui să fie mai mult decât un festival al marketingului, să reprezinte un moment de profundă reflecție clinică și umană asupra fragilității din spatele zâmbetelor copiilor noștri. Există însă un dar pe care nici un magazin nu îl poate oferi și pe care niciun copil nu încetează să îl prețuiască indiferent de  trecerea anilor, sentimentul că este văzut, ascultat și înțeles de propriii părinți.

Deși practica mea medicală se concentrează pe psihiatria de adulți, interacțiunea zilnică cu pacienți de peste 18 ani scoate la iveală un adevăr universal, care traversează toate etapele vieții. Mulți dintre cei care ajung în cabinet nu își aduc aminte doar de evenimentele importante ale copilăriei lor, își amintesc relațiile care i-au format, își amintesc dacă s-au simțit în siguranță, dacă au fost ascultați, dacă au avut cui să ceară ajutor atunci când le-a fost greu.

CITEȘTE ȘI:  22 Mai: reflecții de Ziua Internațională a Biodiversității din cabinetul unui psihiatru

Sănătatea mintală a unui adult nu începe în momentul în care acesta trece pentru prima dată pragul unui cabinet medical. Ea se construiește lent, cărămidă cu cărămidă, în micro-interacțiunile banale din interiorul familiei. Acolo, în spațiul domestic, un copil învață fie să își exprime liber emoțiile, fie să le îngroape adânc, tot acolo învățând să gestioneze eșecul și să își definească locul în lume.

Astăzi, discursul public abundă în termeni precum anxietate, depresie sau dependențe. Însă dincolo de etichetele din manualele de diagnostic, realitatea clinică ne izbește cu un numitor comun dureros, un vid interior copleșitor. Adolescenții care ajung în camerele de gardă, devorați de atacuri de panică sau depresii severe, prinși în episoade acute de psihoză induse de substanțe de sinteză pe care nu le cunosc, nu caută substanța în sine ca scop. Ei caută cu disperare o anestezie emoțională, o evadare dintr-o realitate în care s-au simțit invizibili. Spitalul nu face decât să deconteze o factură emoțională scrisă acasă, prin absențe aparent mărunte, dar repetate în timp, conversații amânate, lacrimi ignorate și emoții rămase fără ecou.

Dincolo de simptome, ecuația suferinței umane ascunde o nevoie fundamentală de siguranță emoțională și apartenență. Această nevoie începe în copilărie.

Copiii nu au nevoie de părinți perfecți ci de părinți disponibili, au nevoie să știe că pot vorbi despre ceea ce simt fără teama de a fi ridiculizați sau respinși și să înțeleagă că greșelile nu pun în pericol iubirea și sprijinul familiei.

CITEȘTE ȘI: Pierdere, tranziție, reconstrucție. Schimbarea, adaptarea și echilibrul psihic în viața cotidiană

Adevărata prevenție, privită prin lentila subtilă a psihicului, nu se construiește din interdicții severe sau din predici ținute în grabă, ci din arhitectura discretă a unui spațiu emoțional sigur. Cel mai de preț dar pe care un părinte îl poate oferi copilului său este certitudinea absolută că acasă este locul unde poate greși fără a fi abandonat emoțional, unde vulnerabilitatea nu este urmată de judecată, ci de o îmbrățișare caldă.  Atunci când un adolescent găsește validare și o prezență conștientă în propria familie, structura sa psihică capătă reziliență. În acel moment, mirajul străzii sau tentația adicțiilor își pierd instantaneu puterea de seducție, deoarece nevoia de apartenență este deja satisfăcută.

Timpul trece, copiii devin adulți și părăsesc casa părintească, însă felul în care au fost priviți și susținuți le va dicta comportamentul pentru tot restul vieții.

De aceea, de 1 Iunie, vă invit să privim dincolo de cadouri și festivități. Să ne amintim că una dintre cele mai importante responsabilități ale unui părinte nu este să ofere o copilărie perfectă, ci să construiască o relație suficient de solidă încât copilul să știe că se poate întoarce mereu la ea.

CITEȘTE ȘI: Simptome reale, analize normale – anxietatea, de la percepție la disfuncție

Timpul petrecut împreună, disponibilitatea de a asculta activ și interesul autentic pentru universul interior al copilului pot părea instrumente banale. În realitate, ele reprezintă cea mai eficientă terapie profilactică. Peste ani,  când copilul va deveni adult, este posibil să nu își amintească fiecare cadou primit, dar își va aminti însă cine a fost lângă el atunci când a avut nevoie.

Astăzi, de Ziua Copilului, le doresc celor mici să crească în familii în care să se simtă în siguranță, respectați și iubiți. Iar părinților le doresc să nu subestimeze niciodată puterea prezenței lor.

CITEȘTE ȘI: Ce se ascunde în spatele zâmbetelor și florilor de 8 martie. Realitatea nevăzută a multor femei

Până data viitoare, vă doresc să nu uitați că dezvoltarea emoțională a unui copil nu se construiește prin gesturi spectaculoase, ci prin prezență constantă, încredere și disponibilitatea de a fi acolo atunci când contează. Relația pe care o construiți astăzi poate deveni, peste ani, unul dintre cei mai importanți factori de protecție ai viitorului adult.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114