Zic „margine de buget” pentru că vreau să sugerez o imagine în care suntem într-o situație prăpăstioasă, adică pe buza unui hău imens, de nepătruns prin consecințele sale, oricât de mult s-ar strădui unii intelectuali să aducă osanale tăierilor de la educație.  Atunci când s-a anunțat bugetul pe acest an am aflat că Ministerul Educației va primi 57, 3 miliarde de lei față de 60,2 miliarde de lei alocate în 2025, deci mai puțin, dar efectul de propagare duce deja, în stilul excesului de zel, la contracții pe diverse zone de cheltuieli care depășesc procentual diferența dintre 60,2 și 57,3. Aceasta este o primă nelămurire, căci dacă se taie mai mult prin anumite zone vizibile, atunci înseamnă că nu se taie deloc prin alte zone invizibile, acolo unde sunt cheltuieli care pot fi ținute ascunse de privirea opiniei publice, oricum destul de încețoșată și deformată de ochelarii dezinformării.

Despre bugetul Cercetării mi-e și rușine să vorbesc, practic, sectorul R&D a fost redus la minimum, atât cât să se spună că nu l-am eliminat complet. Paradoxul este însă că se fac în continuare cheltuieli vraiște în sectoare neperfomante ale cercetării, deloc schimbate față de cum erau înainte de 1989, din simplul motiv că nici în acest domeniu nu s-a inițiat o reformă. Era destul loc măcar pentru parteneriate cu sectorul privat, însă nici în această privință nu se poate vorbi despre inițiativă și determinare statală pentru a proni la drum cu câteva proiecte strategice care să genereze cunoaștere și tehnologie.

CITEȘTE ȘI:  Jocuri politice fără orizont. Modelul parameciului

Și a venit acum pe repede înainte noul proiect al Legii Salarizării din sectorul bugetar. Desigur, scopul este unul vrednic de laudă, acela de a gândi unitar și de a lua în seamă importanța socială a diverselor domenii. Constat însă că se gândește tot în termenii  economismului vulgar în care nici măcar marxiștii învechiți nu mai au cutezanța să vorbească, nu de alta, dar de aici li s-au tras unele dintre marile lor eșecuri sociale. Nu-i nimic, decidenții noștri spilcuiți repetă aceste erori cu nonșalanță, de parcă ar fi nu guvernanții unui popor, ci inamicii publici numărul 1.

În ultimele două decenii, după aderarea la Uniunea Europeană, s-a deschis și la noi discuția despre salarizarea unitară a bugetarilor, după model european, astfel încât să se respecte anumite proporții și să se realizeze anumite echilibre care iau în considerare rolul macroeconomic și social al diverselor domenii de activitate și, totodată, respectă principii de echitate. Ei bine, de la bun început, profitând și de moliciunea sindicală a tagmei profesorale, personalul din învățământ a fost trimis la spatele cozii, să aștepte să le vină rândul. Și li s-a spus cam așa, cu multă miere în glăscioarele diverselor guverne, „Așteptați puțin, îndată ce vom putea, de voi vom avea grijă primii”. Și, chiar mai disciplinați decât elevii lor, profesorii au crezut în promisiuni și au așteptat. Când, în sfârșit, am început să creștem economic, prioritățile s-au schimbat, iar peronalul din Justiție și Sănătate a galopat salarial, ajungându-se în România la diferențe între magistrați și medici, pe de o parte, și profesori, pe de altă parte, pe care nu le-am văzut în țările occidentale și nici în România de dinainte de comunissm. Nu vreau să bag zâzanie între marile profesii liberale – judecătorul, medicul și profesorul – cele care țin ostatura unei societăți democratice, doar remarc faptul că profesorii au fost îătotdeauna „oaia neagră” a tuturor bugetelor și a tuturor legilor salarizării bugetarilor.

CITEȘTE ȘI: Bugetul Salvării Naționale

Fenomenele care însoțesc această marginalizare salarială sunt periculoase pentru sănătatea organismului social. În primul rând, profesiunea de profesor nu mai reprezintă o atracție, de unde deficitul de profesori în domeniile unde sunt alternative, așa cum ar fi cazul matematicii, unde aproape nimeni nu se mai face profesor de matematică de vreme ce IT-ul îi oferă încă suficiente oportunități. În al doilea rând, profesorii nu mai sunt acel grup care transmitea un sens în societate și o modela, motivul fiind acela că percepția socială asupra lor s-a schimbat, prestigiul social fiind acordat acum după criterii care duc mai degrabă spre ignoranță, bani să iasă.

Iar toate efectele negative se vor amplifica în viitor pentru că se produc acumulări și interferențe ale tuturor acestor tendințe de minimalizare și de ridiculizare a rolului educației și al învățământului. Sistemul rezistă doar pentru că încă mai sunt pe ici pe colo oameni pasionați și devotați unei cauze și pentru că părinții caută alternative surogat pentru a ține copii la un nivel ridicat de pregătire. Altfel, nimic nu mă încurajează să cred că vor urma vremuri mai bune pentru educație.

Se pare că în noua Lege a salarizării de creșteri beneficiază funcțiile politice. Bun, politicienii au decis că merită ei mai mult decât oricare alții. Dar oare așa s-a construit vreodată ceva durabil? Chiar arhitectural vorbind, în cel mai propiu sens, o știm cu toții,  în centrul Capitalei se află Universitatea și statuile din Piața Universității, în afara celei a lui Mihai Viteazul, sunt ale celor care au pus temelia culturii naționale, Ioan Heliade Rădulescu, Gheorghe Lazăr și Spiru Haret. Doar le reamintesc politicienilor noștri că o națiune se construiește punând în mijloc cultura și educația. Și se distruge ducându-le la margine. Ne-a spus-o Spiru Haret: „Şcoala este aceea care ţine în mâinile sale viitorul neamului”.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114