Moștenirea nuanței: ce m-au învățat părinții despre viață
În casa copilăriei mele, adevărul nu se rostea în sentințe tăioase. Nu existau ziduri groase între „așa este” și „așa nu este”. Îmi amintesc serile în care tata asculta Europa Liberă, privind cerul de după furtună, și de mama, care îmi netezea părul spunându-mi: „nu te grăbi să alegi o tabără, dragul meu. Viața adevărată nu este nici în lumina orbitoare, nici în întunericul de nepătruns. Viața se întâmplă acolo, la mijloc.”
Ei vorbeau despre o lume între alb și negru. Atunci, ca orice copil care vrea să înțeleagă regulile jocului, credeam că albul este binele absolut, pur, curat, ca o pânză nouă, iar negrul este răul cel mai adânc, locul în care se pierd sufletele, dar părinții mei zâmbeau cu o tristețe înțeleaptă. Ei știau că albul, dacă e prea puternic, te orbește, și că negrul, dacă e asumat, îți oferă liniștea necesară pentru a te regăsi.
Uită-te la curcubeu!, mi-a spus tata într-o zi, arătând spre arcul colorat care tăia cerul umed.
E frumos, tată. E plin de culoare., am răspuns eu.
Dacă ești atent, a continuat el, vei vedea că și curcubeul stă tot între alb și negru. Nu e o lume separată. Curcubeul e doar lumina (albul) care se luptă să treacă prin nori și ploaie (negrul). Culorile lui sunt doar treptele de la bine la rău, nuanțele de gri care au prins viață. Curcubeul este dovada că între două extreme există o infinitate de moduri de a fi.
Am crescut purtând această prismă în buzunarul sufletului. Am învățat că omul nu este niciodată doar sfânt sau doar ticălos. Suntem, fiecare dintre noi, o punte între alb și negru. Există o bunătate care uneori face rău prin naivitate și există o duritate care uneori salvează vieți prin rigoare.
A fi între alb și negru înseamnă a avea curajul să locuiești în nuanță. Înseamnă să înțelegi că „binele” și „răul” nu sunt doi dușmani care se bat la graniță, ci două fire împletite din care este țesută mantia destinului nostru. Dacă scoți un fir, întreaga țesătură se destramă.
Părinții mei m-au învățat că echilibrul nu este absența furtunii, ci capacitatea de a descompune lumina chiar și atunci când cerul e de smoală. Curcubeul nu apare pe un cer perfect senin și nici în toiul nopții, ci are nevoie de amândouă. Are nevoie de soarele care să-și asume strălucirea (albul) și de norul care să-și asume greutatea (negrul).
Astăzi, când lumea mă împinge să spun „da” sau „nu”, „corect” sau „greșit”, mă opresc și caut curcubeul. Caut acea zonă de penumbră în care se nasc înțelegerea, iertarea și diplomația inimii, căci, așa cum spuneau ei, adevărata înțelepciune nu stă în a alege între zi și noapte, ci în a prețui amurgul, acel moment magic când albul și negrul se îmbrățișează, dând naștere tuturor culorilor pe care ochii noștri sunt binecuvântați să le vadă.
Suntem curcubee care merg pe pământ, purtând în noi, la fiecare pas, și scânteia divină, și țărâna grea, amintindu-ne mereu că frumusețea noastră nu vine din puritate, ci din modul în care știm să ne purtăm umbrele prin lumină.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
