NICOLAE BALAȘA: Despre Zdrențele din istorii, ticăloșii timpului și identitatea de a fi

Oameni buni,

Nu demult vă spuneam că mie, la vremurile de acum, îmi miroase a ăl de gură‑cască, de pe timpul meu, adică tot a ăia de demult şi a rostului lor fără de rost. Desigur, nu trebuie să ne facem iluzii, ei, un fel de zdrenţe în istorie, au tot fost, sunt şi o să mai fie. Dar ca să vedem cum au apărut şi care este a lor menire, daţi-mi voie să mă întorc tot la anii copi­lăriei. Parcă acolo, într-un fel de primordii, îmi gă­sesc eu rădăcinile şi tot de acolo începând, simt cum a apărut, a curs şi se extinde şi astăzi răul în lume.

Pe de altă parte, privind introspectiv, într-un fel mă ştiu copil şi altfel sunt când mă privesc cu ochii omului de acum. Una peste alta, copilăria, la general, este una specifică vremurilor în care ne-am născut. Într-un fel striga pe atunci bunica după mine şi altfel ar striga acum. Un anume gust aveau fructele copi­lăriei mele, mâncate direct din pom, de pe dealuri şi vâlcele, şi altul au (dacă mai au?!) cele luate acum de la mall, stropite cu cine mai ştie ce insecticide şi-apoi spălate prin şapte ape. Într-o altă ordine a ide­ilor, totuşi, cumva ne-am şi asemăna, chiar dacă viaţa este curgere şi iar curgere. Bunăoară, cum v-am mai spus, şi eu, ca şi cei din ziua de astăzi, am mers la şcoală. Primele patru clase le-am făcut într-un fel de cocioabă, ridicată de oamenii din sat cu zile- muncă, slugă la stat. Voiai sau nu, aveai sau ba, tre­buia să dai statului cărămizi, lemne, cuie şi bineînţe­les zile-muncă neplătite. Mai pe româneşte, să dai pie­lea de pe tine şi, evident, zilele, oase-frânte, pen­tru a se construi omul nou şi, evident, noua socie­tate… Doar Dumnezeu stie cum s-o numi, câtă vreme întreaga omenire, direct sau indirect, s-a tot târât prin mocirlă în timp ce, fără voie, mediat prin besmeticii ei, şi-a venerat călăii. Şi ca să vedeţi că nu bat câmpii, vă reamintesc cam ce spuneau lingăii şi lătrăii, pe aci, pe la noi, prin urbea Bucureştiului:

Prin noi, poeţii, tot poporul nostru/ Care vă ştie somnul nedormit/ Pentru această Patrie de aur/Vă vrea un drum de viaţă fericit. (Omagiu, 1979)

Ce să mai zic? Amintesc doar pentru noua ge­neraţie că, prin ’79–’80, începuse raţionalizarea. Pâi­nea era pe cartelă, uleiul şi zahărul, la fel… Curentul se împiedica pe sârme şi omul avea lumină în casă doar când şi când. Apa caldă din calorifere dăduse bir cu fugiţii, o sticlă cu lapte şi un borcan cu iaurt le apucai la alimentară, dacă te postai la rând, iarna, vara, de la ora trei noaptea… În sălile de operaţie nu mai era nimic, nici măcar aţă de cusut. În aceste condiţii, când până şi un răsărit de soare bătea în ce­nuşiu, iar la orice colţ de stradă vedeai doar oameni trişti şi fără dinţi, numai orbii, chiorii, imbecilii, în nesimţirea lor, se întreceau în a dedica ode şi iar ode iubitului conducător.

Of, Doamne! …Dar dacă tot am amintit de curgere (nu în sensul filosofic, pomenit de Heraclit din Efes, unde ea, curgerea, conţinea intrinsec fires­cul, iar schimbarea nu putea însemna decădere sub limita umanului, cum s-a întâmplat la noi, cu marea parte a tembelizaţilor, după cel de-al Doilea Război), haideţi să punem în scenă felul în care au îngenun­cheat subtil poporul cei ce astăzi pretind a fi morala întruchipată a zilei. Desigur, din nesimţire, plasân­du‑se în frunte, precum păduchii sau alţi paraziţi!

Avem în fruntea noastră un fiu al ţării,/ Cel mai iubit şi cel mai ascultat./ Ce-n lume, pînă-n depărtarea zării/ E pre­ţuit de oameni şi stimat./ Şi-aceste trei cuvinte minunate,/ Cu­vinte demne ca un tricolor,/ Noi le purtăm în inimă săpate,/ Spre comunism, spre anii viitori./ Poporul, Ceauşescu, Româ­nia,/ Partidul, Ceauşescu, România./ Poporul, Ceauşescu, Româ­nia,/ Partidul, Ceauşescu, România.

Of, of, of! Mizeriile astea erau puse şi pe note. Se cântau. Le înregistrase „Madrigalul“, iar radioul naţional, la ora şapte fără un sfert, fix, le redi­fuza nu ştiu a câta oară, pe unde şi oriunde, înve­ninând şi mai rău un popor înfometat. TVR-ul o făcea seara, mai pe la opt şi un sfert, după ce adu­ceau la zi aceleaşi măreţe şi noi realizări ale de-acum  iubitului regretat conducător. Doamne, cum om fi putut răzbi, ca popor, prin acele vremuri?!

Tabloul descris mai sus, ce încă pute a hoit, nici că putea fi un altul, câtă vreme imbecilităţile fuseseră bine puse la punct, cu mult înainte de către idioţii ce se căţăraseră, zi de zi, cu gheare otrăvite pe sufletul unui popor ce tocmai fusese scos din lume, fusese scos din timp. Ca nu cumva să se simtă sau să cadă careva în gât, unul pe altul s-au sprijinit, evident la linsu-n dos, pentru un scaun, pentru acelaşi ciolan râncezit. Dacă nu ar fi fost cretinii acelor vremuri, probabil nimic din tot ce-a fost înainte de 1989 n-ar fi existat, iar astăzi am fi alţii, am fi în rând cu civilizaţii lumii.

Dar iată:

În fa­brici, pe şantiere sau în gospodării agricole colective, tine­retul participă cu entuziasm la desăvârşirea construcţiei so­cia­lismului. În condiţiile preluării puterii de către clasa mun­citoare, un relief deosebit l-au căpătat tinerii muncitori. Ei şi-au însuşit socialismul ca pe un mod de viaţă, identificându-se cu peisajul inedit al ţării. […] Ce a însemnat Revoluţia socialistă pentru tot acest tineret osândit la nerealizare (sub burghezie) e uşor de înţeles. În peisajul ţării, devenit un imens şantier, lite­ratura a surprins nemaipomenita dezlănţuire de energii, munca trepidantă, entuziasmul sutelor de mii de tineri, închinând o laudă tinereţii… o laudă efortului uman eliberat. […] Devota­mentul şi eroismul acestor tineri, născuţi şi crescuţi după Elibe­rare, educaţi în spiritul moralei comuniste, trebuie să facă obiec­tul unor opere pe măsura cerinţelor epocii noastre. (Tinerii muncitori în creaţia literară contemporană, „Con­tem­po­ranul“, nr. 18, 14 mai 1962)

Oameni buni, nu credeţi că în afară de Dosarul Revoluţiei ar trebui deschis un Dosar al îndobitocirii poporului român, cu premeditare, un dosar al prosti­tuţiei intelectuale? Din câte îmi aduc aminte, doar curvele, înainte de ’89, înfundau puşcăriile, iar după aceea, doar ele au fost şi sunt încă hulite, bătute şi amendate. Nu ar trebui deschis încă un dosar pentru nesimţiţii ce au acoperit crime şi au spălat, cu acele cuvinte ticluite, sângele vărsat prin închisori de către marii intelectuali şi patrioţi ai neamului? Nu credeţi că cei ce au debitat tot timpul fel şi fel de inepţii, ajutând voit cuplul Ceauşescu la înfometarea popo­rului, sunt la fel de vinovaţi ca şi ei? Nu credeţi că toţi aceşti tembelizaţi sunt la fel de vinovaţi ca şi cei ce au vărsat sângele pe străzi, în ’89, în zilele teribilei lovituri de stat? Lovitură lălăită şi ascunsă tot de către ei, de către telectualii vremurilor, prin fel şi fel de semantici, sub masca unei revoluţii? Mă rog, după atâţia ani şi după ce zilnic văd, nici nu mai sper şi nici nu mai cred că s-ar putea trezi cineva şi-ar spune: „Sunt sau suntem vinovaţi“. Morala este în cui demult, iar dreptatea în justiţia română mi se pare a fi, cu mici excepţii, una de du­gheană. Aşa e la noi, de ochii lumii, doar pe ici pe colo… Însă eu încă mai sper în cea din ceruri! „Nu scapă, maică, nici dacă ar încremeni în faţa altarului! Ai dat în cap cu parul, la par să te aştepţi! Uite, acuş le vine rândul!“ – m-a liniştit o babă de pe la mine de prin sat.

Dar să revenim! Cum vă spuneam, încă de pe vremea când eram eu copil şi până în ’89, tot ce un întreg popor dădea gratis statului se numea muncă patriotică. Al dracului patriotism! Despre identitatea de a fi, despre a fi omul om în rândul lumii, nu po­me­nea nimeni, nici atunci şi nici în ziua de astăzi. Păi câtă vreme „mălaiul“ vine de peste ocean sau de pe aci, de prin împrejurimi, de ce, Doamne, iartă-mă, ar mai vorbi?! Numai că şi tăcerea asta e tot un fel de îndobitocire la care aceiaşi toarăşi telectuali depun din plin eforturi.

Dragii mei, trebuie să spunem că termenul de patriot, în post-post-modernismul ăsta idiot, s-a schimbat. Aceeaşi Mărie, evident, sub altă pălărie, se numeşte voluntar, iar acţiunea în sine, volun­tariat… Domnule, nu mai ştiu ăştia cum să te facă să munceşti pentru binele şi îndestularea lor?! „Că trebuie şi gura lor să mănânce ceva“ – cum ar spune unul pe maidan sau în partea ailaltă, prin vreo ma­hala. „Apropitar“, acum, în plin avânt al capita­lismului sălbatic, nu mai e statul, ci un O.N.G. al to’arăşilor specializaţi în chestii, socoteli şi în treaba cu tăcutul şi cealaltă treabă cu furatul. Adică, specia­lizaţi în trai, nineacă, pe banii proştilor! „Proşti, dar mulţi!“ …Şi să te ferească Dumnezeu din faţa pros­tului când de furie este orbit!

Sincer, aş fi trecut şi peste beleaua asta cu „pa­tri­otismul“, cu voluntariatul, vopsit şi revopsit, dacă nu mi-aş fi amintit de faptul că abia împlinisem nouă ani şi cei ce se ocupau cu înregimentatul, cu îndoc­trinatul, mai pe româneşte, cu îndobitocitul, nu mi-ar fi agăţat cravata roşie la gât şi nu m-ar fi pus să jur că, „nu-mi voi precupeţi sângele şi viaţa pentru par­tid şi conducătorul său iubit, pentru viitorul lumi­nos“ (viitorul meu de atunci e prezentul de acum! Priviţi-l şi voi! Al dracului de luminos!), pentru „eroul între eroi“ sau pentru idioţenii de tipul: „În luptă pen­tru cauza lui Lenin şi Stalin, înainte!“ Ăsta zăcea formolizat la Moscova, în Piaţa Roşie, dar to’arăşii la datorie (vezi citatele de mai sus), tot to’arăşi! Iar mie îmi arde de justiţie şi mă mai şi întreb de ce oamenii îngenunchează te miri cum şi tot pupă moaşte?! Păi credeţi că astfel de sloganuri au fost formulate de către baba Riţa văduă de război, sau de către Mitroacă, ăla despre care vă spuneam că a trăit o viaţă întreagă, mâncând te miri ce ierburi, dude, cor­coduşe sau porumbe? Nu, fraţilor! Cei de vârsta mea îi ştiu. Doar prezentul sumbru ce seamănă teribil cu cel ce a urmat imediat colectivizării, le mai întunecă minţile, că în rest… Voi, cei tineri, îi intuiţi, dacă nu vreţi să fiţi prostiţi de veşnicii slugoi, ce pozează, mai nou, în excelenţe-cărturari de soi. Cu siguranţă, printre ei, repet, cei mai sus citaţi. În special, nu uitaţi de Niky, Prelipuţă şi ceilalţi de vii formolizaţi!

Mă fraţilor, vă mai amintiţi, pionieri au fost fă­cuţi toţi, mai puţin cei ce repetau clasa I, a II-a uneori şi de trei ori. Adică ăia de miroseau de la o poştă, a prost! Acum, ce să mai zicem, nu în orice tărtăcuţă pune Cel de Sus ce trebuie: creier, inimă şi suflet. La câte unii mai greşeşte şi toarnă-n ea venin, tărâţe. E, ăştia, ultimii, cu un fel de troacă în loc de cap, pe umeri, din frustrări, în împrejurări care mai de care, te pârau, ba la învăţătoare, ba la ai tăi din casă, ba spuneau tot felul de aiureli încât să-i bage lumea în seamă… Ei, pârâcioşii de atunci, au deve­nit, pe parcurs, delatorii specializaţi în a turna până şi pe cei din groapă sau pe ai lor părinţi. Printre ei, printre delatorii de trei parale, pârâtori pe scara blo­cului, la serviciu etc., desigur, Joiţine, Țârdei, Ca­cavele, Cucuvele, adică şi cei ce ajunseseră cumva în a face şase, şapte sau opt clase. Povestea s-a compli­cat şi atunci, şi mai târziu, când până şi cei ce aveau totuşi un gram de minte au devenit, pentru sistem, din cârpe, zdreţe bune doar de şters la cur. Au de­venit cum s-ar zice: to’arăşe în sus, to’arăşe în jos şi iar to’arăşe…

Mult stimate tovarăşe secretar general Nicolae Ceauşescu, […] Ceea ce am numit eu «Politica Ceauşescu» a fost tocmai lichidarea acestor «drepturi» [de ce nu o fi zis, Doamne, lichidarea omului, lichidarea dreptului de a trăi, că i-aş fi căzut, astăzi, în genunchi şi i-aş fi pupat tălpile?!, n.m., N.B.] de obicei ale unor uzurpatori [aci cu uzurpa­torii, combate, ce să zic?!, n.m., N.B.], a unora, foarte puţini, de a se erija ca adevăraţi iubitori de ţară, a iubirii de partid.“ (1981, nu mai spun unde şi cine… oricum, „becher“, vorba lui Caragiale.)

Dragii mei, pentru că tot am vorbit şi despre justiţie, poţi învinge, în instanţă, aceşti ticăloşi înţe­peniţi în sistemul din vremuri ticăloşit? Aiurea! Sigur nu, chiar dacă justiţia, vorba unui prieten de-al meu, „este competentă, independentă, inamovabilă“ şi… şi… „Cioclopedică!“ „…Cioclopedică!“ – tot Cara­giale! Asta era! Identitatea de a fi! Furau ăia de atunci, fură fii și neamurile lor acum, vor fura nepoții și strănepoții aceloraș. „Păi altfel cum?” Cum?! Trăiască ticăloşia, trăiască justiţia!

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114