NICOLAE BALAȘA: Dreptul de a întreba sau nu?!

Dragii mei,

Când viața te face ghem, cu sau fără să vrerea cuiva,  ne întrebăm cum se întrebă tot omul cu materie cenuşie şi mintea răsucită în vremuri: De ce eu? De ce tocmai mie? De ce aşa şi nu altfel? Sau, chiar mai mult, de ce voi, semeni mie, şi de ce lumea ca şi noi? Veşnicul „de ce“?! Întrebări! După unii, nelinişti metafizice. Altfel spus, suflet aşezat pe căile Domnului, pe o boltă de un infinit absurd, sub care doar ochiul omului pustiit se mai holbează. După alţii, formă a progresului. Cu alte cuvinte, întrebarea, şutul în fund şi pasul spre înainte. După creierele chircite, s-ar zice că ea, întrebarea, ar fi, chipurile, un fel de moft şi pierdere de vreme! „Se întreabă şi ăsta ca prostul! Aşa doar cât să facă pe deşteptul la drumul mare! Dar dacă n-o face şi în mijlocul lui, degeaba!“ Alţii, cam tot de teapa celor de dinainte, adaugă: „Prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul!“. O fi?! …Dar după mine, tot fleacuri! Bazaconii fără de care străzile nu ar mai avea colţ. Ar fi doar aşa un fel de uliţe posomorâte dus-întors, tocmai până la mama dracului!

Revenind, adaug faptul că, uneori, conştient de dimensiunea întrebării, alteori, de versatilitatea răspunsului cuibărit în ea, trec peste orice, fie şi numai pentru că mai mult de jumătate din felul în care ne înţelegem noi între noi, ca oameni, e, desigur, întrebare. Apoi în răspunsul său, un fel de nisip mişcător, venit de la tine, semenul meu, sau din lumi posibile, mă aşez totuşi sens, semn şi semnificaţie pentru omenire. Accentuez însă pentru omenirea în care mai sunt încă oameni! „Morală de paradă!“, o să trăncănească creierele formolizate în poşirca de dude. Şi, totuşi, repet, morală! Mai ales când ştiu bine că printre noi sfinţii păşesc în şoapta adierilor de vânt, întinzând mâna celui năpăstuit. Da, năpăstuit! Abia acum, târziu, mi-am dat seama că atunci când nici nu ne așteptăm, ne cade cerul, vrând- nevrând, veşnic, drept în moalele capului şi ne duce spre fundul pământului. Acolo, Hades mestecă în supa cu sufletele noastre tocmai de când raiul nu a mai vrut să fie şi pentru noi, muritorii zilei, rai. Odată plesniţi, ne aducem aminte de păcat. Păcatul meu, păcatul altora! Din neamuri! Şi totuşi, toate ale noastre! Veşnic m-a îngrozit pedeapsa pentru răul făcut. Tocmai „până la al nouălea neam!“ – zice scriptura. Neam în care, din lipsa de a fi, veşnic trimitem acuza. Iar când mă mai gândesc şi la faptul că nimic nu e perfect, un alt fel de întrebări mă străpung ca nişte suliţe şi alte nelinişti nu-mi dau pace.

Acum, desigur, nu vreau să mă credeţi naiv. Ştiu că în sens stă scopul şi, cu siguranţă, sfârşitul. După mulţi, finalul cu fond structurat teleologic, aici pe un pământ nu tocmai rotund, ce se roteşte, cu noi, cu tot, pe poteca sa din cer, nici ea rotundă. Extrapolând, îmi vine să cred că marginile universului, acel infinit cu dus şi întors, buclă de când şi până când, ar putea fi asemenea. Strâmb! Pocit! Întortocheat! Ei, de aici, din neregulă, îndemnul, păcatul şi, evident, pedeapsa. Păcatul tău, cel din primordii, obsesie de-aiurea, şi al altora! Apoi viaţa ca pedeapsă! În consecinţă, hodoronc-tronc, întreb: de ce? De ce, Doamne, picuri în noi şi liniştea, şi frumosul, cu pipeta? Pic! – o picătură, cât să nu orbesc la lumina zilei; pic! – o altă picătură, când am prins gustul sânişorilor de fată mare şi, probabil, un alt „pic!“ tocmai când îmi comand costumul cununiei cu alt început. Pic! Pic frumosul?! După esteticieni, rotundul, cercul… Dar şi el, nicicând şi niciunde rotund. După alţii, sfera, ea însăşi sumă de rotunduri. Sfera o mai fi ea sferă, câtă vreme mişcarea, vârtejul, haosul văzut şi nevăzut turteşte? Când tot el, haosul, toarnă totul într-un fel de elipsă, strâmbă, şi te lasă aşa slut, printre stele? Abia acum înţeleg de ce, la Kant, frumosul nu poate fi conceptualizat. De relativizare, nici pomeneală! A doua, liniştea? Ia-o dacă ai de unde! Unii spun că ar trebui căutată chiar în nelinişti. Eu?!… În ceva asemănător, însă cu semn, în întrebare. În acest „de ce tocmai mie?“. Omul pe care nefirescul l-a scos din vremuri, înainte de vremea sa. Înaintea firii de a fi? A fi şi eu ca tot omul în firesc, început şi sfârşit. De ce, jumătatea fiinţării mele, iubirea,  înger cu aripile frânte? Şi când? La ceas aniversar, când ar fi trebuit să savureze re-întâlnirea! Nu degeaba am înjurat, ani la rând, şi am scuipat viaţa. Clipa e totul! „Clipa, ca destin!“ Da, am urlat, chiar dacă nonşalanţa-mi este forma de a pătimi! Am strigat în sufletul pustiit mai ales atunci când necazul s-a înmulţit. De altfel, el, necazul, tinde să fie ca şi omul! Nu poate fi doar simplu necaz! Se potenţează obscur la umbra ideii de bine, iar tu, ca om, guşti din amăgire, sperând. De asta se spune că un necaz nu vine singur. Iar când te ajunge, cade trăsnet, din nou în acelaşi moale al capului. Ca un blestem! Vorba lui Blaga. Doar capra vrea să rămână capră! Dar dacă n-a fost să fiu?! Clipa mi-a scos în cale și mi-a așezat  pe genunchi pe dracu gol. Politica, amestec în viața oricui! Chestii, socoteli! Un fel de bordel ambulant! Care? Nu știu, dar despre asta nu mai e voie să întrebi, să cauți, să răscolești!…

E, spuneţi şi voi, în condiţiile astea, ce ar trebui să fac? Să treci prin foc, să treci prin potop și să nu știi de ce?! Oi fi blestemat? Oi fi condamnat să trag ponoasele cerului? Oi fi deocheat?!… „Ptiu, fugi, deochi, fugi de la mine dintre ochi…“ – îmi zic, mai în glumă, mai în serios. …Dar nimic!

Oameni buni, viaţa, un fel de iluzie! Clipa, stare de destin! Când nici nu te-aştepţi, rămâi mut, cu mintea crăcănată şi privirea în gol, întrebând: De ce? De ce tocmai mie?! Și?! Nimic…