O ironie istorică… Fină sau nu, reflectă raportul dintre timp, legitimitate și supraviețuire politică. „O Sută de Zile”…

Istoria politică europeană a consacrat cele „O Sută de Zile” drept intervalul în care Napoleon Bonaparte, revenit din exil și reintrat în posesia puterii, a încercat să refacă un Imperiu a cărui legitimitate se sprijinea deja pe o construcție politică aflată în descompunere. Cele „O Sută de Zile” s-au încheiat la Waterloo.

CITEȘTE ȘI:  Între criza Cetății și tentația puterii. Mitul salvatorului politic

În România contemporană, aceeași unitate de măsură capătă, fără voia istoriei, o semnificație aproape ironică. Au trecut o sută de zile de când un guvern care potrivit logicii constituționale, invocate în dezbaterea publică, ar fi trebuit să-și încheie existența politică dar continuă să guverneze.

Napoleon a pierdut în cele O Sută de Zile. Guvernul Ilie Bolojan, dimpotrivă, nu.

Diferența este esențială. Napoleon trebuia să-și recucerească puterea, guvernul român demis prin moțiune de cenzură, condus de Ilie Bolojan, nu mai are nevoie să o recucerească. El beneficiază de ceva mult mai subtil: prelungirea puterii.

Aici începe adevărata problemă constituțională. Nu cât timp poate un guvern să reziste, ci prin ce mecanism ajunge rezistența politică să fie confundată cu legitimitatea constituțională. Este mult invocata condiție a celor 233 de voturi. Constituția nu spune că Președintele poate desemna un candidat numai dacă acesta îi demonstrează în prealabil existența unei majorități. Dimpotrivă, mecanismul constituțional este: Președintele desemnează candidatul; candidatul negociază, apoi cere votul Parlamentului; Parlamentul hotărăște. Aici începe duplicitatea președintelui actual.

CITEȘTE ȘI: Limbajul puterii și fabricarea ”claselor de suferință”

În practică, aproape toți președinții au încercat să desemneze persoane cu șanse reale, dar aceasta este o opțiune politică, nu o condiție expresă a Constituției. Prin urmare, Președintele actual transformă o practică politică într-o condiție constituțională, ceea ce nu rezultă din textul Legii fundamentale.

Faptele creează aparența unui tratament preferențial acordat anumitor partide. Președintele pare să considere că rolul său este de arbitru al majorităților înainte de desemnare, în timp ce Constituția pare să îl plaseze mai degrabă în poziția de declanșator al procedurii constituționale. Nu este același lucru. Majoritatea se verifică în Parlament, nu la Cotroceni. Nu faptul că Președintele negociază este discutabil, ci faptul că pare să condiționeze exercitarea unei atribuții constituționale de existența prealabilă a unei majorități, transferând în acest fel centrul de greutate al procedurii de la Parlament la Palatul Cotroceni.

Este nevoie să separarăm faptele de inferențe. Președintele a afirmat că urmărește desemnarea unui candidat cu șanse reale de a obține majoritatea parlamentară. Procedura de desemnare s-a prelungit, iar „Guvernul Bolojan” a rămas în exercițiul atribuțiilor limitate. Această conduită poate fi privită ca o extindere a rolului constituțional al Președintelui, în opinia mea în interesul anumitor partide politice și a guvernului demis. Nicușor Dan este fondatorul partidului Uniunea Salvați Bucureștiul (USB), înființat în 2015, și principalul inițiator al transformării acestuia în Uniunea Salvați România (USR), în 2016… Și asta spune multe…

CITEȘTE ȘI:  Reforma care nu reformează

Ceea ce creează impresia unui tratament preferențial contribuie la prelungirea unei perioade de instabilitate. Întrebarea interesantă este dacă, în această situație, asistăm la consolidarea unei noi convenții constituționale sau la o deformare a echilibrului dintre Președinte și Parlament. Este o temă de analiză serioasă, dincolo de conjunctura politică.

Peste câțiva ani, numele actorilor politici se vor schimba, dar problema raportului dintre atribuțiile Președintelui și responsabilitatea Parlamentului va rămâne aceeași.

Aici pare a fi cheia întregii construcții politice actuale. Premierul demis Ilie Bolojan nu este „Napoleonul român”, ar fi prea facil și ar slăbi „argumentul istoriei”. De fapt, ar minimaliza un episod istoric și chiar s-ar spune că este nepotrivită comparația: Bolojan nu este niciun fel de Napoleon. Doar cele 100 de zile există ! Mai interesant este că Napoleon a avut nevoie de o victorie pentru a-și legitima cele O Sută de Zile, în timp ce la noi problema este dacă simpla trecere a timpului ajunge să producă, în fapt, o legitimitate pe care Constituția nu o produce prin ea însăși.

Însă este o formulă care se pliază pe realitatea politică din România zilelor noastre.  O Sută de Zile, de la Waterloo la supraviețuirea guvernamentală, suprapuse peste cele o sută de zile ale lui Napoleon și cele o sută de zile ale lui Bolojan. Este o paralelă mult mai puternică decât simpla ironie napoleoniană: „Waterloo-ul politic” versus „prelungirea fără procedură a unei puteri care trebuia să fie revalidată politic”.

CITEȘTE ȘI: Intermezzo civic. Refrenul stabilității

Napoleon a agonizat politic în cele O Sută de Zile tocmai pentru că încerca să prelungească o putere a cărei cauză istorică era deja pierdută. În cazul nostru, întrebarea devine: cât poate fi prelungită o putere politică după ce i-a fost retras sprijinul parlamentar? Pentru Napoleon cele O Sută de Zile au însemnat agonia puterii. El a căzut în două momente, dar a doua cădere a fost, într-un anumit sens, mai înaltă și mai dramatică. Napoleon Bonaparte a abdicat la 6 aprilie 1814 la Castelul Fontainebleau, după înfrângerea suferită în fața puterilor celei de-a șasea coaliții. Prin Tratatul de la Fontainebleau, a primit suveranitatea asupra insulei Elba și o rentă anuală, petrecând acolo un exil scurt de mai puțin de un an înainte de a reveni în Franța. Acolo nu a fost căderea lui definitivă. A revenit în Franța la 1 martie 1815 și a recâștigat puterea.

Celebrele „O Sută de Zile” au fost ultima prelungire a unei puteri deja condamnate. După Waterloo, la 22 iunie 1815, Napoleon a abdicat pentru a doua oară. A urmat exilul în îndepărtata insulă Sfânta Elena, unde a murit în 1821. Napoleon a căzut mai jos după Elba, dar a căzut mai de sus după cele O Sută de Zile. Prima cădere a fost una politică și militară, cea de-a doua a fost căderea unei speranțe de revenire.

În România, problema este că cele O Sută de Zile par să nu mai fie intervalul dintre revenire și Waterloo, ci intervalul în care Waterloo este continuu amânat.

Situația actuală este legată de două repere diferite: guvernul Bolojan a pierdut votul de neîncredere la 5 mai, iar guvernul propus de Adrian Veștea a fost respins de Parlament la 22 iunie. De atunci curge termenul constituțional de 60 de zile asociat celor două încercări de învestire eșuate. Reuters relata atunci că președintele trebuia să desemneze un alt candidat și că, în cazul eșecului a două desemnări în 60 de zile, Constituția permite dizolvarea Parlamentului.

CITEȘTE ȘI:  Sărăcia cuvintelor

Așadar, 22 august poate deveni un fel de „Waterloo constituțional”, dar cu o precizare importantă: nu pentru că la 22 august guvernul demisului Ilie Bolojan „cade automat”, ci pentru că expirarea celor 60 de zile deschide o altă etapă constituțională. Și, astfel, „agonia” politică din România nu mai este metafora unui om, ci metafora unei forme de guvernare care supraviețuiește momentului politic care i-a retras legitimitatea inițială. Napoleon a avut Waterloo, Bolojan are, deocamdată, doar termenul constituțional care îl precede.

Doar istoria poate să răspundă la întrebarea: „O sută de zile” au fost ultima prelungire a unei puteri deja condamnate. Oare vor fi și acum?

Istoria nu se repetă, desigur. Dar uneori are straniul obicei de a-și recunoaște propriile ironii. Este o reflecție asupra timpului politic.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114