Călin D. Costache: Cât de mult din Masonul care sunt se vede în omul care sunt?
Cât de mult din Masonul care sunt se vede în omul care sunt? Întrebarea aceasta nu caută un răspuns convenabil. Nu se mulțumește cu o declarație despre valori, cu o enumerare de virtuți sau cu o imagine frumoasă despre omul care am vrea să fim. Ea cere o comparație directă între identitatea pe care o asumăm în Templu și felul în care ne purtăm atunci când ieșim din el. Între cuvântul rostit în cadrul ritualului și cuvântul pe care îl respectăm în viața profană. Între mâna ridicată asupra instrumentelor simbolice și mâna întinsă unui Frate atunci când nu mai avem nimic de câștigat.
Acolo se află adevărata măsură.
Masoneria oferă un limbaj al construcției, al Luminii, al echilibrului și al desăvârșirii morale. Dar limbajul, oricât de înalt ar fi, rămâne doar o posibilitate până când este transformat în comportament. Un om poate vorbi despre adevăr și poate continua să-și construiască viața pe justificări. Poate invoca Fraternitatea și poate trata oamenii după utilitatea lor. Poate apăra libertatea de gândire și, în același timp, să nu suporte nicio opinie care îi tulbură confortul. Simbolurile nu ne schimbă automat, ele ne arată ce ar trebui să schimbăm.
CITEȘTE ȘI: Călin D. Costache: Calea către paradis începe în iad
În acest sens, întrebarea „Cât de mult din Masonul care sunt se vede în omul care sunt?” are o forță aproape incomodă, pentru că îndepărtează protecția oferită de roluri. În Templu, omul poate fi susținut de solemnitatea spațiului, de ordinea ritualului, de prezența Fraților și de prestigiul unei tradiții. În afara Templului, aceste elemente nu mai pot vorbi în locul lui. Rămâne doar caracterul, iar caracterul nu are nevoie de explicații pentru a se manifesta.
Un om nu devine drept pentru că poartă echerul. Devine drept atunci când, într-o situație în care ar putea profita de nedreptatea făcută altuia, alege să nu o facă. Echerul nu este o garanție, este o exigență.
Această distincție separă apartenența formală de lucrarea inițiatică. A fi primit într-o Fraternitate, a primi un grad sau a ocupa o demnitate reprezintă momente importante, dar niciunul dintre ele nu încheie procesul de transformare. Gradul poate confirma o etapă; nu poate confirma definitiv omul. Funcția poate oferi responsabilitate; nu poate produce automat înțelepciune. Vechimea poate aduce experiență; nu poate înlocui sinceritatea cu care ne privim propriile limite.
De aceea, un Mason poate avea o memorie ritualică excelentă și o memorie morală foarte slabă. Poate cunoaște semnificația instrumentelor, dar poate uita să-și măsoare propriile reacții. Poate vorbi despre verticalitate și poate deveni duplicitar atunci când interesele sale sunt amenințate. Poate înțelege simbolul Pietrei Brută, dar să considere că numai ceilalți au nevoie să fie șlefuiți.
Aici începe partea cea mai dificilă a lucrării: recunoașterea faptului că Piatra Brută nu este doar ceea ce observăm la ceilalți. Este și ceea ce protejăm în noi.
Uneori, defectele sunt evidente. Alteori, ele se ascund în spatele unor calități admirabile. Fermitatea poate masca încăpățânarea. Exigența poate ascunde cruzimea. Loialitatea poate deveni complicitate. Spiritul critic poate fi alimentat de nevoia de superioritate. Dorința de a apăra tradiția poate ascunde frica de schimbare. Chiar și preocuparea pentru ordine poate deveni o formă de control asupra celor din jur.
Lucrarea masonică cere mai mult decât eliminarea unor comportamente vizibile. Ea presupune examinarea motivelor. Nu doar ce fac, ci și de ce fac. Nu doar ce spun, ci și ce încerc să obțin prin ceea ce spun. Nu doar dacă am dreptate, ci și ce se întâmplă în mine atunci când descopăr că altul are dreptate. Aceasta este o lucrare de profunzime.
În tradițiile ezoterice, cunoașterea de sine nu a fost niciodată doar acumulare de informații despre propria personalitate. Ea a însemnat coborâre în zonele în care omul nu se mai poate prezenta într-o lumină convenabilă. Acolo apar contradicțiile, fricile, dorințele neasumate și imaginile pe care le construim despre noi pentru a nu fi obligați să ne întâlnim cu realitatea. Lumina inițiatică nu este întotdeauna reconfortantă, uneori, ea dezvăluie.
Într-o interpretare simbolică, coborârea în întuneric poate fi înțeleasă ca întâlnire cu ceea ce a fost reprimat, negat sau lăsat neobservat. Nu este vorba despre cultivarea întunericului și nici despre glorificarea suferinței, ci despre recunoașterea faptului că omul nu poate deveni întreg prin excluderea unor părți din sine. Ceea ce refuzăm să privim nu dispare. Lucrează din umbră și, adesea, ajunge să ne conducă tocmai în momentele în care credem că suntem liberi.
De aceea, un Mason trebuie să fie atent la felul în care folosește idealurile sale. Ele pot deveni repere pentru transformare, dar pot deveni și măști. Poți vorbi despre toleranță pentru a evita o discuție sinceră. Poți invoca pacea pentru a nu confrunta o nedreptate. Poți apăra armonia unei Loji pentru a proteja liniștea celor care au mai multă influență. În astfel de situații, cuvintele rămân corecte în aparență, dar își pierd conținutul moral.
Pacea fără adevăr poate deveni doar liniște administrată, iar liniștea administrată nu este întotdeauna armonie.
Fraternitatea se verifică mai ales atunci când apare diferența. Cât de frate îmi este cel care gândește altfel? Cât de mult pot să-l respect pe cel care mă contrazice? Sunt capabil să-l ascult fără să pregătesc, în timp ce vorbește, răspunsul prin care îl voi învinge? Pot să-i recunosc valoarea fără să mă simt diminuat?
Aceste întrebări nu privesc doar buna-cuviință. Ele ating o problemă fundamentală a vieții masonice: dacă Fraternitatea este întemeiată pe demnitatea fiecărui om, atunci ea nu poate depinde exclusiv de simpatie, apropiere sau compatibilitate intelectuală. Un Frate nu devine demn de respect doar atunci când ne este folositor, agreabil sau asemănător.
Fraternitatea nu este o recompensă pentru asemănare, este o disciplină a relației cu diferența.
În acest punct, omul este chemat să-și observe reacțiile cele mai spontane. Cum se comportă atunci când nu este lăudat? Ce face când altcineva primește o funcție? Cum răspunde când munca sa nu este recunoscută? Ce spune despre un Frate absent? Cum gestionează o informație încredințată? Cât de repede transformă o nemulțumire într-o acuzație?
Adevăratul caracter se vede în aceste detalii aparent mărunte. Nu în marile declarații, ci în gesturile care nu intră în arhiva niciunei ceremonii.
Un Mason poate fi solemn în Templu și nedrept în familie. Poate vorbi despre iubirea față de aproapele și poate fi incapabil să-și trateze colegii cu respect. Poate susține că adevărul este o virtute și poate folosi jumătăți de adevăr pentru a-și proteja imaginea. Aceste contradicții nu anulează automat valoarea lucrării sale, dar arată că lucrarea nu este încă asumată în întregime.
Nimeni nu este chemat să fie perfect, dar fiecare este chemat să fie sincer cu privire la imperfecțiunea sa.
Aceasta este diferența dintre umilință și modestie de fațadă. Umilința nu înseamnă să te micșorezi teatral în fața celorlalți, ci să accepți că ai încă zone în care nu înțelegi, nu controlezi și nu trăiești ceea ce afirmi. Un om umil nu este lipsit de demnitate. Este suficient de lucid pentru a nu-și confunda imaginea cu realitatea.
În cele din urmă, întrebarea nu cere o cifră. Nu putem spune că suntem Masoni în proporție de șaizeci sau nouăzeci la sută. O asemenea măsurare ar transforma lucrarea într-un exercițiu de contabilitate morală. Întrebarea cere, mai degrabă, să observăm unde există concordanță și unde apar fisuri. Fisurile sunt importante, prin ele intră lumina.
Un Templu nu devine mai solid prin negarea crăpăturilor sale, ci prin recunoașterea și repararea lor. La fel, un om nu devine mai demn prin apărarea continuă a propriei imagini, ci prin disponibilitatea de a se corecta. Uneori, cea mai masonică faptă nu este să rostești un discurs despre virtute, ci să recunoști că ai greșit. Să ceri iertare. Să restitui ceea ce ai luat. Să taci atunci când ai fi putut răni. Să revii asupra unei judecăți.
Acolo începe să se vadă Masonul, nu în ceea ce pretinde despre sine, ci în ceea ce este dispus să repare.
Poate că aceasta este adevărata întrebare pe care Piatra Brută ne-o adresează: dacă toate titlurile ar dispărea, dacă șorțul ar fi pus deoparte, dacă nimeni nu ne-ar mai privi cu respectul acordat unei funcții, am mai rămâne aceiași oameni? Iar dacă răspunsul ne neliniștește, nu trebuie să ne grăbim să-l ascundem. Neliniștea poate fi începutul unei lucrări oneste.
Masoneria nu ne cere să devenim personaje. Ne cere să devenim mai adevărați. Iar adevărul nu este întotdeauna spectaculos. Uneori arată ca o promisiune respectată, ca o nedreptate recunoscută, ca o mânie stăpânită sau ca un Frate ascultat până la capăt.
Cât de mult din Masonul care sunt se vede în omul care sunt?
Atât cât reușesc să transform în faptă din ceea ce afirm în Templu. Restul este încă piatră.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
