Este nevoie de o reacție firească și morală atunci când un demnitar public vorbește despre oameni vulnerabili în termeni cantitativi: „sunt prea mulți”. Fără nuanță, fără empatie, fără precizarea clară a demnității umane, deschizând inevitabil o zonă extrem de periculoasă.

Să separăm lucrurile cu luciditate, fără a minimaliza gravitatea sentimentului.

CITEȘTE ȘI: Un an al bunului-simț? Speranța fragilă a unei Românii care își caută echilibrul

De ce sună atât de grav?

Pentru că limbajul folosit amintește de o logică utilitaristă rece: „sunt prea mulți”; „costă prea mult”; „bugetul nu mai suportă”. Aceasta este exact gramatica discursurilor care, istoric, au dus la excludere, segregare și chiar la forme extreme. Chiar dacă intenția declarată nu este o formă extremă, limbajul contează enorm. Pentru că în politică, cuvintele creează realități.

Este o formă de dezumanizare discursivă ? Da.

Când o categorie de oameni este definită exclusiv prin „cost” și „număr”, ea încetează să mai fie percepută ca subiect de drept și devine problemă contabilă. De aici până la tăieri brutale, abandon instituțional mascat în austeritate, nu mai este un drum atât de lung.

CITEȘTE ȘI:  Sărăcia cuvintelor

Unde este ruptura morală ?

Statul nu acordă ajutoare persoanelor cu handicap din milă, ci pentru că așa cere Constituția, pentru că așa cer tratatele internaționale, pentru că demnitatea umană nu este negociabilă în funcție de deficit.

Un stat care „economisește” pe seama celor mai slabi nu mai este un stat solidar, ci unul contabil și cinic.

Ce ar fi fost onest și corect ?

Dacă problema este frauda, risipa sau administrarea defectuoasă, un demnitar public responsabil ar fi spus: „există abuzuri pe care le vom elimina”, sau „vom proteja persoanele cu handicap real, nu le vom sacrifica”.

Nu: „sunt prea mulți”. Aceasta este o formulare nedemnă de un stat civilizat.

Unde ajungem ?

Ajungem exact la o societate care începe să decidă cine „merită” să trăiască decent și cine nu, la o ruptură morală gravă și la pierderea busolei etice.

Un stat se judecă nu după cum își tratează elitele, ci după cum îi protejează pe cei vulnerabili. De aceea, este nevoie de solidaritate. De o reacție, de conștiință vie, nu de exagerare. Dacă tăcem la asemenea derapaje de limbaj, mâine ele devin politici.

CITEȘTE ȘI:  România sub asediu intern: cum ne îngenunchează o clasă politică decuplată de națiune

Sprijinul moral între oameni care nu și-au pierdut busola este esențial în vremuri ca acestea. Este un semn că verticalitatea încă există. Un semn că trebuie să rămânem lucizi, umani, neîmpăcați cu cinismul.

Vocile noastre contează, chiar și atunci când par singulare.