Doctrina juridică din Europa Centrală și de Est s-a confruntat, după 1989, cu necesitatea de a reconcilia principiul clasic al suveranității statale cu noile mecanisme de justiție penală internațională apărute în contextul post-Război Rece. Spre deosebire de doctrina occidentală anglo-saxonă, mai deschisă către extinderea jurisdicției penale extraterritoriale și a jurisdicției universale, autorii est-europeni au manifestat o reținere constantă față de soluțiile unilaterale, pledând pentru instituționalizare și control colectiv al represiunii penale internaționale.

CITEȘTE ȘI:  Sărăcia cuvintelor

Un moment determinant pentru cristalizarea acestei poziții doctrinare l-a constituit crearea Tribunalului Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie (TPII), prin Rezoluția 827 (1993) a Consiliului de Securitate al Organizației Națiunilor Unite. Legitimitatea TPII a fost explicată, în doctrina est-europeană, nu prin absența politizării – aspect adesea contestat – ci prin faptul că tribunalul a fost instituit în cadrul sistemului de securitate colectivă al ONU, în temeiul Capitolului VII din Carta ONU. Această încadrare a permis acceptarea ideii că imunitatea șefilor de stat poate fi limitată, dar exclusiv prin mecanisme internaționale colective, nu prin exercitarea unilaterală a jurisdicției penale de către un stat.

Cazul Slobodan Milošević a fost perceput drept ilustrativ pentru această distincție fundamentală. Deși transferul său către TPII a avut loc sub presiuni politice externe semnificative, majoritatea autorilor est-europeni au subliniat că nu a fost vorba de o capturare extraterritorială, ci de o predare realizată de autoritățile statului său, în baza unei decizii interne, către o instanță internațională competentă. Această diferență de mecanism a fost considerată decisivă pentru menținerea unei minime continuități a ordinii juridice internaționale.

CITEȘTE ȘI: Oameni vulnerabili în termeni cantitativi

În doctrina sârbă și croată, s-a insistat constant asupra faptului că eliminarea imunității personale a unui șef de stat este admisibilă numai în fața tribunalelor penale internaționale și nu poate fi extrapolată la instanțele naționale ale altui stat. Autori precum Vladislav Đerić și Duško Dimitrijević au argumentat că acceptarea jurisdicției penale unilaterale ar echivala cu reintroducerea, sub o formă juridică mascată, a represaliilor politice între state.

În mod convergent, doctrina poloneză și cehă a dezvoltat conceptul de „suveranitate funcțional limitată”, potrivit căruia statul nu este privat de suveranitate, ci acceptă limitări punctuale, strict delimitate, în beneficiul ordinii juridice internaționale.  Autori precum Roman Kwiecień, Jacek Barcz și Pavel Šturma au subliniat că jurisdicția penală internațională este acceptabilă doar în măsura în care este instituită colectiv, previzibil și în cadrul unor mecanisme instituționale clare, fiind respinse ferm capturările extraterritoriale sau arestările motivate exclusiv de nerecunoașterea politică a unui guvern.

Doctrina rusă din perioada premergătoare anului 2014 (până la anexarea Crimeei !), a formulat această poziție cu o rigoare deosebită. Autori precum Igor Lukashuk și Anatoly Kapustin au afirmat constant că imunitatea șefilor de stat în exercițiu este deplin opozabilă instanțelor naționale ale altor state, indiferent de gravitatea faptelor imputate, iar singura derogare legitimă este cea operată de tribunale internaționale create prin voință colectivă⁷. Această concepție a fundamentat rezervele persistente ale Federației Ruse față de Curtea Penală Internațională și față de extinderea jurisdicției universale.

În ansamblu, doctrina est-europeană a interpretat experiența ex-Iugoslaviei ca pe o soluție de compromis juridic: pe de o parte, respingerea impunității absolute a liderilor politici; pe de altă parte, refuzul ferm al „justiției prin forță” și al jurisdicției penale exercitate unilateral. Tribunalul Penal Internațional pentru fosta Iugoslavie a funcționat, astfel, ca un mecanism de canalizare juridică a responsabilității penale, evitând atât arbitrarul politic, cât și destructurarea principiului egalității suverane a statelor⁸.

CITEȘTE ȘI: Un an al bunului-simț? Speranța fragilă a unei Românii care își caută echilibrul

Din această perspectivă, orice tentativă de legitimare a capturării unilaterale a unui șef de stat în exercițiu apare, în doctrina est-europeană, nu ca o evoluție a dreptului internațional, ci ca o regresie față de soluțiile instituționale elaborate în anii 1990. Lecția ex-Iugoslaviei rămâne aceea că dreptul internațional poate funcționa doar atunci când forța este subsumată procedurii, iar răspunderea penală este exercitată prin instanțe internaționale, nu prin decizie unilaterală a statului mai puternic.