Nu am nicio îndoială atunci când afirm că opoziția cea mai puternică din România, una de natură transpartinică, mai degrabă o mentalitate colectivă dominantă covârșitor decât o atitudine politică bine articulată, o opoziție care unește persoane din toate categroiile sociale și din toate generațiile, orizontal și vertical, este opoziția față de reformă sau față de schimbare. În general vorbind, nu orice schimbare este bună, însă reformei îi asociem prin chiar înțelesul ei o orientare spre o schimbare pozitivă, aducătoare de beneficii. Aceasta înseamnă că, în cele din urmă, opoziția față de reformă este una irațională dacă ea este opoziție față de progres. Rămâne însă o alternativă explicativă, aceea că opoziția față de reformă vine din dorința clasei politice de a nu pierde pozițiile avantajoase pe care le are, dar și din ignoranța cetățenilor care se lasă seduși de promisiuni populiste care nu au nimic de-a face cu realitatea.

Paradoxul este că reforma trebuie să fie făcută de o clasă politică pe care însăși reforma o poate restructura ulterior, poate chiar mătura. Atunci, cum să vrei să faci reformă atunci când știi că tu ești primul care ar trebui să te reformezi? Firește că de aici rezultă o inerție permanentă, dar și încercarea de a mima reforma, de a face din ea un joc teatral cu schimbări superficiale de roluri, după modelul deja clamat, „pleacă ai noștri, vin ai noștri”.

CITEȘTE ȘI: Bugetul Salvării Naționale

Ne reamintim cu toții de tirada demoagogică din „O scrisoare pierdută” a lui Caragiale: „Din două una, daţi-mi voie: ori să se revizuiască, primesc! Dar să nu se schimbe nimica; ori să nu se revizuiască, primesc! dar atunci să se schimbe pe ici pe colo, şi anume în punctele… esenţiale”. Este un diagnostic necruțător pus mentalității politcienilor noștri, valabil întotdeauna, și atunci și acum. Durerile facerii oricărei schimbări sunt întodeauna prelungite până la limită, iar norocul nostru a fost conjunctura europeană care ne-a obligat cât de cât să modernizăm societatea. Problema actuală este însă aceea că dacă România a cresct economic și ocupă acum o poziție pe care nu a mai avut-o niciodată în istorie, statul nostru a rămas la fel de învechit, cu instituții care funcționează ca în anii 1990, pe atunci moștenitoare ale unor instituții comuniste care au fost doar coafate. Avem un comunism instituțional remanent care se manifestă la nivel de partide și care generează aceleași practici prin care „P.C.R-ul”, adică triada pile – cunoștințe – relații, face legea.

Această atitudine față de reformă s-a cuibărit adânc în mentalitatea colectivă și se exprimă cotidian prin fapte, acțiuni, feluri de a interacționa și de a vorbi, prin modul în care sunt rezolvate probleme, se iau decizii și se deliberează la nivel instituțional.  Din păcate, de asemenea vicii structurale sunt afectate instituțiile findamentale ale statului, de la puterile sale, de la cea executivă și cea legislativă și de la cea judecătoarească la presă și mass media, dacă acceptăm că jurnalismul este o a patra putere și ziariștii ar trebui să fie, în felul lor, „câinii de pază” ai democrației. Așadar, vorba aceea, suntem afectați structural la vârful societății, confirmând ceea ce știam deja prin înțelepciune populară, că „peștele de la cap se împute”. Dar nu doar ierarhia și structura birocratică a statului sunt refractare la reformă, ci unda de refuz și de opacitate se transmite sinusoidal până la nivelul de profunzime al organismului social, acolo unde agenții acțiunii, adică cetățenii, sunt blazați, fără poftă de reformă, cu o implicare greoaie la nivel social, dincolo de gardul prorpiei gospodării. Vecinul devine subiect de interes doar dacă are o capră mai arătoasă, nu și dacă prin cooperare, unii și ceilalți împreună, ar putea cu toții să aibă beneficii de pe urma caprei celuilalt.

CITEȘTE ȘI:  Hai să reformăm măcar tăierile!

Sunt la nivelul societății instituții care funcționează în aceleași tipare și cu aceiași oameni de decenii, fără a încerca un exercițiu autentic de schimbare democratică. Ba mai mult, eventualele proiecte reformiste sunt anihilate din fașă prin diverse complicități, unele atât de perfide și de violente la nivel subteran de îți stă mintea în loc. Ne putem uita oriunde, în orice parte a societății pentru a vedea că așa este, de la companii de stat și sindicate până la conclavuri cu iz intelectual și găști din sport care rămân să conducă dezastre și contraperformanțe anunțate.

CITEȘTE ȘI: Pensia cea de toate zilele

România ultimeleor decenii s-a dezvoltat prin străduințele din mediu privat, prea puțin prin reformări în sectorul public. Aș spune că suntem în prezent în situația în care dacă nu vom reforma statul vom fi nu doar vulnerabili, ci și victime sigure la nivel global. Opoziția față de reformă începe să devină o amenințare la adresa organismului social, adică se poate transforma, acesta este un riasc pe care nu trebuie să îl ascundem, într-o maladie mortală. Ce vom face? Ne vom mulțumi cu veșnica soluție a salvării individuale?

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114