Există momente în viața unei națiuni când sentimentul de rușine colectivă este o prezență fizică, o apăsare în piept, o durere surdă. Un astfel de moment este și acum, când în timp ce întreaga lume civilizată își ține respirația, preocupată de criza carburanților, de inflația galopantă, de ecourile războiului de la graniță și de incertitudinile geopolitice, clasa politică românească a ales să-și consume energia într-o dispută grotescă pe marginea bugetului de stat pe anul 2026. Un spectacol de circ, demn de alte vremuri, dar care s-a desfășurat sub privirile indignate ale unei lumi ce se lupta cu probleme reale, vitale.

Ceea ce a urmat a fost și mai dureros. După ce și-au epuizat, inutil, toate armele retorice în arena publică internă, după ce s-au acuzat reciproc de trădare și incompetență, liderii noștri politici au făcut exact ceea ce fac niște copii mici, neputincioși să-și rezolve conflictele în curtea școlii: au alergat să se reclame la ”directoarea” de la Bruxelles. Ca la școală, ca în grădiniță, ca niște indivizi incapabili de dialog și responsabilitate, au ales să-și ducă micile, meschinele lor certuri pe scena europeană, făcându-ne de râs, din nou, pe oriunde am mai fi avut un pic de prestigiu. Este o imagine care ne bântuie și ne trădează, o confirmare dureroasă a faptului că la putere au ajuns, în mare parte, ”corigenții” clasei politice, indivizi mediocri, al căror orizont de înțelegere nu a depășit niciodată, cu adevărat, manualul de educație civică de clasa a patra.

CITEȘTE ȘI: De la Dionysos la Caragiale, un strigăt neîntrerupt de adevăr și emoție, sărbătorind Ziua Mondială a Teatrului

Acest articol nu este doar o cronică a unei situații politice, ci este o lamentație, o interogație emoțională despre cum am ajuns ca națiune, când liderii noștri își bat joc nu numai de prezentul nostru, ci și de imaginea și viitorul țării în ochii lumii. Este o oglindă a unei societăți care pare să fi acceptat, într-o resemnare obosită, să fie condusă de oameni care nu au depășit niciodată stadiul imaturității politice.

Dezbaterea bugetului de stat pe 2026 nu a fost un exercițiu democratic de planificare a viitorului, ci o parodie a guvernării. Într-o democrație matură, bugetul este un act fundamental, o oglindă fidelă a priorităților naționale, a viziunii economice și sociale a unei clase politice. La noi, a fost o scenetă ieftină, cu actori prost pregătiți și un scenariu scris prost. În loc de cifre, strategii și proiecții macroeconomice, am asistat la un festival al populismului, al amenințărilor voalate și al unor interese partinice înguste, care au primat în fața oricărei rațiuni economice sau sociale.

Ceea ce este cu adevărat șocant este contrastul izbitor dintre această gâlceavă internă și contextul extern. În timp ce prețurile carburanților explodau la nivel global, amenințând inflația și stabilitatea economică a familiilor, în timp ce războiul de la graniță semna sentința la moarte a sute de mii de oameni și amenința întregul continent, politicienii noștri se certau pe niște procente insignifiante, pe funcții și pe promisiuni electorale, ca în zicala ”satul arde și barba se piaptănă”, o metaforă dureros de exactă pentru o clasă politică deconectată de la realitate, preocupată exclusiv de propriul ombilic.

Filosofic vorbind, acest episod revelează o criză profundă a conceptului de statalitate. Statul nu mai este perceput ca un organism coerent, cu o misiune clară de a servi interesul public, ci ca o arenă de luptă, un sac fără fund din care fiecare facțiune politică încearcă să smulgă cât mai mult pentru clientela proprie. Bugetul de stat, acest instrument vital al guvernării, a devenit în imaginarul colectiv, sub influența discursului politicianist, un fel de sac fără fund care ar trebui să permită satisfacerea tuturor cheltuielilor dorite de diverse grupuri cu interese politice, fără nicio asumare a responsabilității sau a consecințelor. Este o demonstrație a faptului că, dincolo de retorică, nu există o viziune unitară asupra dezvoltării României, ci doar o colecție haotică de interese mărunte și conflicte personale.

CITEȘTE ȘI: O călătorie lirică de la Eminescu la Nichita: 21 Martie, ziua în care inima neamului bate în ritm de poezie

Adevărata culme a acestei farse a fost atinsă în momentul în care politicienii români, incapabili să-și rezolve disputele interne, au recurs la un gest de infantilism politic greu de imaginat: au alergat la Bruxelles, la Comisia Europeană, pentru a se reclama unii pe alții, ca niște copii care-și duc certurile din curtea școlii în biroul directoarei. ”Cine a spart geamul? Cine a început?” – pare să fi fost tonul discuțiilor purtate la cel mai înalt nivel.

Această acțiune nu este doar jenantă, ci o profundă umilință națională și denotă o lipsă totală de maturitate politică și de încredere în propriile instituții și mecanisme democratice. Ce mesaj transmitem lumii? Că suntem o națiune incapabilă să-și gestioneze propriile probleme, că avem nevoie de un arbitru extern pentru a pune ordine în propria casă? Este o demonstrație a suveranității diminuate, a unei dependențe patologice de arbitrajul extern, chiar și pentru chestiuni interne fundamentale.

Din punct de vedere politic, acest episod subminează grav credibilitatea României pe scena internațională. Cum putem pretinde un rol activ și respectat în Uniunea Europeană, în NATO, în alte foruri internaționale, când ne prezentăm ca o colecție de politicieni imaturi, incapabili de compromis și dialog intern? Imaginea pe care o proiectăm este una de fragilitate, de disfuncționalitate, de națiune ”corigentă” la capitolul guvernare responsabilă, iar consecințele nu sunt doar de imagine; ele se traduc în poziționarea României în cadrul UE, în capacitatea noastră de a influența decizii, de a atrage investiții și de a construi parteneriate solide. Cine ar vrea să facă afaceri sau să aibă un parteneriat strategic cu o țară în care liderii săi se comportă ca niște copii iresponsabili?

CITEȘTE ȘI: Agonia unei națiuni: dansul marionetelor pe puntea unui Titanic numit România

Faptul că am ajuns în această situație nu este un accident, ci rezultatul unei degradări continue a clasei politice românești. Sintagma ”corigenții clasei politice” nu este o simplă figură de stil, ci o descriere dureros de reală. Ei nu au ajuns la putere prin viziune, competență sau meritocrație, ci prin clientelism, loialități partinice oarbe și o capacitate perversă de a naviga prin apele tulburi ale politicii de culise.

Această mediocritate se manifestă în mai multe planuri. Se manifestă prin lipsa de viziune, căci politicienii noștri nu par să aibă o strategie pe termen lung pentru România. Deciziile lor sunt adeseori reactive, dictate de sondaje, de presiuni media sau de interese de moment, fără a fi integrate într-un plan coerent de dezvoltare. Mediocritatea se manifestă și prin incompetența managerială, capacitatea de a gestiona instituții complexe, de a implementa reforme structurale și de a aloca eficient resursele fiind profund deficitare. Rezultatul este o administrație publică ineficientă, birocratizată și adeseori coruptă. Deconectarea de realitate este o altă bilă neagră, căci așa cum am văzut în cazul crizei carburanților, clasa politică trăiește într-o bulă, deconectată de la problemele reale ale cetățenilor. Prioritățile lor sunt diferite, iar empatia față de suferința omului de rând este aproape inexistentă. Mediocritatea se manifestă și prin prioritizarea intereselor personale și partinice, unde politica a devenit o afacere personală, un mijloc de îmbogățire sau de consolidare a puterii, nu o vocație de a servi publicul, interesul general fiind sacrificat pe altarul micilor aranjamente de partid sau de gașcă.

Ascensiunea mediocrității are consecințe devastatoare, căci o națiune condusă de „corigenți” este o națiune condamnată la stagnare, la lipsa de performanță și la o permanentă stare de criză. Ei nu sunt capabili să înțeleagă complexitatea problemelor, să propună soluții inovatoare sau să negocieze strategic pe scena internațională. Ei sunt cei care, prin lipsa lor de înțelegere și viziune, dinamitează încet, dar sigur, șansa României la un viitor prosper.

Costul cel mai mare al acestei situații nu este doar economic sau politic, ci unul emoțional care afectează fibra însăși a societății românești. Când politicienii se comportă ca niște copii neascultători, când instituțiile statului sunt percepute ca ineficiente și dominate de interese meschine, încrederea cetățenilor în sistem se erodează iremediabil. Oamenii se simt trădați, manipulați, și, în cele din urmă, abuzați.

Filosofic, ne confruntăm cu o criză a modelului. Ce exemplu oferim? Ce valori promovăm? Dacă politica este domeniul în care mediocritatea este recompensată, iar responsabilitatea este evitată prin pasarea „problemei” la Bruxelles, atunci ce anume mai valorizăm ca societate? Răspunsul este unul sumbru: promovăm cinismul, oportunismul și lipsa de substanță.

CITEȘTE ȘI: Cuceritorul lumilor uitate: Mircea Eliade și bătălia pentru sens în inima omului modern

Dacă tendințele actuale persistă, consecințele pe termen lung pentru România sunt catastrofale. Disputele copilărești pe buget, reclamațiile la Bruxelles și domnia ”corigenților” nu sunt doar episoade izolate, ci simptome ale unei maladii cronice care macină statul român din interior.

Contextul internațional amplifică presiunea asupra economiei și asupra bugetului, așa că ar fi fost aproape un dezastru să ratăm acest deadline al aprobării bugetului. Acum știm cum stăm și ce putem face, dar dacă nu vor fi luate și decizii reformiste la nivel macroeconomic și social, în primul rând schimbarea modelului economic de la unul bazat pe consum la unul bazat pe investiții și a modelului social prin trecerea de la un stat care cheltuiește în folosul ideologic al partidelor la un stat care cheltuiește pentru cetățenii săi, atunci tot acest efort se va dovedi zadarnic, asemenea cuiva care ține o cură de slăbire chinuitoare și apoi pune la loc rapid tot ce dăduse jos.

Ne așteaptă un an greu, și, deși sperăm la reforme, speranțele că vor fi luate cele mai bune decizii politice sunt reduse. Inflația este în continuare la cote înalte, deficitele de tot felul continuă să fie la nivele periculoase, căci există vorba aceea, ne-am întins mai mult decât ne-a permis plapuma, am crescut consumul prin îndatorare internă și externă crezând că aceasta este calea dezvoltării, iar acum am vrea să se petreacă un miracol. Ei bine, acesta nu va veni niciodată.

În schimb, vin termenele scadente de achitare a datoriilor. În momentul de față România funcționează pe bază împrumuturilor, în fiecare lună altele și altele pentru a acoperi deficitul bugetului de stat. Dar împrumuturile pe care le-am primit după ce ne-am vulnerabilizat singuri prin iresponsabilitatea economică pe care guvernele anterioare au dovedit-o trebuie returnate ritmic la dobânzi dintre cele mai mari. În acest an avem de plătit enorm numai pe dobânzile pentru împrumuturile luate în ultimul deceniu. Am îndoieli că aceste împrumuturi scumpe au generat în societate transformări care să ducă la apariția unor noi surse care să creeze plusvaloare. Practic, am întreținut statul. Schimbarea rapidă a acestui model este foarte dificilă pentru că structurile statului se opun și blochează reforma și o pot face întrucât statul actual este o proiecție politică. Suntem o țară tranzacțională în care nimănui nu i-a păsat de interesul public pe termen lung, toți au vrut jecmăneală și avantaje.

Boom-ul nostru economic a fost o bulă care s-a spart. Desigur, am progresat în ultimele două decenii, dar statul ca manager nu s-a schimbat aproape deloc. De aceea, încercarea actuală de corecție care duce inevitabil la riscuri, poate la stagnare sau recesiune, întâmpină opoziție. Nimeni nu vrea să suporte costurile. Așa că ele sunt pasate pe umerii celor care au dus greul schimbărilor pozitive în ultimii ani, iar statul căpușat politic încearcă să se salveze mimând jocurile politice ale facerii de bine. Aceasta nu este doar o criză, ci o tragedie anunțată, pentru care va plăti nu doar actuala generație, ci și cele viitoare.

CITEȘTE ȘI: Singur printre eternități: Marin Sorescu, geniul care a zâmbit în fața absurdului

Când se va sparge gheața indiferenței?

Situația politică actuală din România, marcată de disputele puerile pe buget și de plângerile penibile la Bruxelles, este mai mult decât o simplă serie de evenimente nefericite. Este un simptom al unei boli profunde, o criză de leadership, de viziune și de responsabilitate. Faptul că suntem conduși de ”corigenții” clasei politice, indivizi mediocri și incapabili să depășească interesele politicianiste, ne condamnă la o stare de permanentă subdezvoltare și de ridicol pe scena internațională. Acest comportament nu afectează doar imaginea externă a României, ci erodează și încrederea internă, descurajează implicarea civică și alungă tinerii talentați. Este o dinamită cu fitil lent, care arde continuu, amenințând să arunce în aer nu doar bugetul, ci însăși capacitatea României de a-și construi un viitor demn și prosper. Până când vom înțelege că nu putem delega responsabilitatea guvernării și că maturitatea politică nu este un lux, ci o necesitate de supraviețuire, vom rămâne captivi într-un cerc vicios al mediocrității, al rușinii și al neîmplinirilor.

La finalul acestui capitol sumbru, rămânem cu gustul amar al deziluziei și cu întrebarea care ne macină: cât de mult mai putem suporta? Când politicienii noștri se comportă ca niște copii pierduți, aruncându-și vinovăția unii altora și căutând alinare la „părintele” Bruxelles, nu este doar o problemă de gestionare a statului, ci o pierdere, o amputare a demnității naționale. Este tragic să vezi cum un popor cu atâta potențial este târât în derizoriu de propriii săi lideri, de „corigenții” care au confiscat puterea. Ne amăgim că timpul va șterge rușinea, dar cicatricile acestei umilințe, ale acestei lipse de viziune și curaj, vor rămâne adânc înfipte în memoria colectivă, o mărturie amară a unei șanse irosite.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114