Cand o instituție publică devine un club privat cu buget de stat, având ca taxă de intrare, demnitatea angajaților

În unele instituții șeful nu conduce, el orchestrează! Doar că orchestra e formată dintr-o singură vioară, camarila, pentru că restul angajaților sunt invitați să țină doar ritmul… cu nervii.

Acolo, „spiritul de echipă” înseamnă că echipa trebuie să fie în spiritul șefului. Dacă nu ești pe aceeași frecvență, nu-i problemă — se ocupă bullying-ul să te „acordeze”.

În instituție, evaluările de performanță sunt foarte corecte: camarila ia „excelent” pentru loialitate iar restul primesc „de lucru”… până pleacă singuri. Practic, nu este!

Se zice că la  aceste instituții  organigrama e flexibilă: pe lângă funcțiile oficiale, mai există și unele… „de suflet”.Când apare și o amantă a șefului în cadrul angajaților, lucrurile devin și mai eficiente: deciziile nu mai trec prin ședințe, ci prin „șoapte strategice și suave”.

Criteriile de promovare în instituție, sunt clar stabilite:

• competență …mai mult opțională
• loialitate… obligatorie
• „chimie organizațională”… decisivă.

În rest, toată lumea aplică regula nescrisă: nu deranjezi sistemul! Că nu e instituție, e un sistem și o telenovelă cu buget public, unde scenariul e slab, dar distribuția… bine „selectată”.

Acolo nu mai vorbim de „scară ierarhică”, ci de lift expres, cu acces pe bază de… relații bine consolidate.

În astfel de instituții, cariera nu se construiește, se accelerează.Unii urcă treaptă cu treaptă, alții sar direct etajele… mai ales dacă au „susținere strategică” foarte apropiată de conducere.

După câțiva ani unii au o poveste de carieră care sună așa:

•   CV-ul: subțire,
• avansările: regulate și consistente
• explicațiile avansărilor: „merite deosebite”… greu de pus în fișa postului.

Iar ceilalți au ajuns la o concluzie simplă: nu contează cât de bine îți faci treaba, ci cât de aproape ești de „centrul de comandă”.

Practic, instituția a reinventat meritocrația: nu mai e despre competență, e despre… „compatibilitate de viziune”.

În instituție, fișa postului ar trebui simplificată: nu „ce știi  și ce ar trebui să faci”, ci „cui îi ești loial”.Promovările nu se decid pe rezultate, ci pe gradul de fidelitate față de camarilă:

• dacă ești bun profesional, e un plus… dar nu decisiv;
• dacă ești fidel, deja ești „material de conducere”.

Așa că lumea a înțeles rapid regula jocului: nu mai contează competența, ci alinierea, nu la obiective, ci la cercul restrâns care trage sforile. Practic, nu există concursuri pe post, există confirmări.Nu există evaluări ale competenței profesionale, există apartenență.

În final, instituția nu mai funcționează ca o structură publică, ci ca un ecosistem închis, unde loialitatea e valuta principală, iar meritul… doar o monedă decorativă.

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114