NICOLAE BALAȘA: Despre botez și vânare de vânt

Dragii mei,

Ca și voi, după cum intuiți, odată ce am crăpat ochii în lume, până la urmă am bătut palma cu ursitorile, ca şi cum ne-am fi cunoscut, cumva, de dinainte de început, adică de pe vremea când eram şi eu idee între ideile lumii, ce îşi aştepta rândul. După unii, spre a contempla cerul, pământul şi, mai ales, rostul a toate câte sunt. Altfel spus, pentru a fi şi, în acelaşi timp, parte a unui început fără de sfârşit. Adică a fi facere şi re-facere a unui praf cosmic devenit lut însufleţit, oriunde, oricând, în univers. După alţii, aş fi un fel de bâlbâială a lui Dumnezeu în faţa materiei, deja supraordonată. Una a zis şi alta a ieşit. Se şi vede! Arătaţi-mi unul, pe faţa pământului, întruparea lui Dumnezeu, şi mă mut într-o mănăstire, mă restignesc cerului!

Având în vedere că nu a avut cum să o mai dea cotită, adică să spună „se aruncă în neam“, cum facem noi, pârliţii pământului, ne-a acceptat şi aşa, însă, drept răsplată, întâi ne-a trecut prin Potop, apoi ne-a suflat Apoca­lipsa pe nări. Ardem de când ne naştem. Totuşi, între a fi şi a nu fi, Dumnezeu însuşi cumpănă! El, ca Marele Echilibru, apoi, noi. Noi? Doar din frica de a nu îndrăzni mai mult. Cam de aici, din teamă, şi primii paşi ai vieţii. Până să fim perpendiculari pe axa pământului, tremurăm pâş-pâş. Abia târziu, după ce ne-am rotit măcar o dată pe drumul nostru, în cer, şi am simţit mirosul cosmosului, uşurel, copăcel, co­păcel, prindem rădăcini, atât cât prindem, spre a ne înălţa şi rodi întru înţelepciunea omenirii. Dincolo de ea, omul şi veşnica sa nedumerire. Apoi, interogaţia: „Cine sunt? De unde vin şi încotro mă îndrept?“ fără de răspuns. Dincolo de întrebări, „deşertăciunea de­şertăciunilor!“ Mai ales când nefirescul devine firesc. Mă rog, chiar „deşertăciunea deşertăciunilor şi vâ­nare de vânt“, atunci când până şi „dreptatea Celui de Sus e pe dos“, adică până atunci când vezi că hoţul e protejat şi ridicat la rangul de împărat, până ce simţi cum tâlharii cosmetizaţi şi ridicaţi în dregă­torii, răsucesc cuţitul în sufletul omului înrobit.

CITEȘTE ȘI: Omul-spirit-înstrăinat sau Marin Sorescu si gândirea ,,Samkhya“

Doamne! „Dacă nu a fost astăzi, o fi mâine!“ Amăgirea, singurul motor al celor condam­naţi la suferinţă! La un adică, şi a celui sărac, şi a celui bogat, câtă vreme el, bogatul, e fără de limită… Fie­care suferă, întâi şi întâi, pentru păcatul de a se fi năs­cut. Apoi… Dar dacă ne e dat să trăim, musai să trăim! Şi nu oricum, ci îndumnezeiţi, fiecare după religia şi Dumnezeul lui. De aici, din botez, s-ar zice şi primul sens al vieţii, şi adevăratul drum. Însă, odată curăţit păcatul, ar fi trebuit să păşim în lume pre­cum Iisus, din apa Iordanului, făcând minuni. Adică, vin­decând pe alţii. Greu de spus, greu de realizat, mai ales cât timp iubim doar din teama de a nu fi iubiţi.

Fraţilor, ca să nu o mai lungim, după rânduială, şi eu am fost scufundat în cristelniţă de preotul satu­lui, sub privirile grijulii ale mamei şi a celor ce-mi erau prin preajmă. „În numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh, se botează robul lui Dumnezeu…“ După mine, cam ăsta ar fi primul aruncat-în-lume, despre care vorbeşte Heidegger. Apoi conştiinţa vie­ţii şi a morţii. De ultima, uităm din când în când. De aici, din uitare, neomenia. Apoi, conştient sau nu, păcatul! Restul e taină, e tăcere despre care, dacă nu ştim, trebuie să nu vorbim!

E și tăcerea ceva!

Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114