Călin D. Costache: Piatra Brută și transformarea interioară
Piatra Brută și transformarea interioară. Piatra Brută nu este imaginea unui om imperfect pe care Masoneria promite să-l transforme într-o ființă desăvârșită. O asemenea interpretare ar fi prea simplă și, într-un anumit sens, chiar periculoasă, pentru că ar transforma lucrarea inițiatică într-un proiect cu rezultat garantat.
Piatra Brută este mai degrabă omul care acceptă că între ceea ce este și ceea ce ar putea deveni există încă un spațiu de lucru. Iar acest spațiu nu se închide odată cu primirea unui grad, cu acumularea unor cunoștințe sau cu ocuparea unei funcții. Dimpotrivă. Cu cât omul înțelege mai mult, cu atât descoperă mai clar cât de mult mai are de lucrat.
Aici începe una dintre cele mai dificile lecții ale Masoneriei: lucrarea asupra propriei persoane nu are un certificat de finalizare.
CITEȘTE ȘI: Călin D. Costache: A însoți pașii spre Lumină
Piatra Brută este materia înaintea formei, dar nu este o materie lipsită de valoare. Ea conține posibilitatea operei fără să conțină încă opera însăși. În acest sens, simbolul depășește simpla imagine a defectelor morale. Piatra poate reprezenta impulsurile neordonate, prejudecățile, vanitatea, frica, agresivitatea, nevoia de recunoaștere, atașamentul față de propriile certitudini. Dar poate reprezenta și ceea ce încă nu știm despre noi. Iar aceasta este partea mai incomodă.
Nu doar defectele ne împiedică să devenim ceea ce putem fi. Uneori chiar virtuțile noastre insuficient cercetate devin obstacole.
Curajul poate deveni brutalitate. Disciplina poate deveni rigiditate. Loialitatea poate deveni complicitate. Toleranța poate deveni indiferență. Cunoașterea poate deveni aroganță. Credința în propriile principii poate deveni incapacitatea de a mai asculta.
De aceea, dalta nu trebuie confundată cu distrugerea. Ea separă ceea ce trebuie îndepărtat de ceea ce merită păstrat. Ciocanul oferă forța, dar forța singură nu produce o operă. Lovitura trebuie să fie măsurată. Direcția trebuie înțeleasă, iar mâna care lovește trebuie să știe când să se oprească.
În aceasta se află una dintre marile diferențe dintre transformare și mutilare: nu orice schimbare este progres.
Omul care încearcă să se schimbe fără să se cunoască poate ajunge să-și distrugă tocmai acele părți care îi susțineau echilibrul. De aceea, lucrarea masonică nu poate fi redusă la eliminarea comportamentelor considerate indezirabile. Ea presupune discernământ. Ce trebuie eliminat? Ce trebuie temperat? Ce trebuie cultivat? Ce trebuie acceptat ca parte a propriei istorii? Și, poate cea mai grea întrebare: ce trebuie să încetez să mai justific?
Piatra Brută ne obligă să privim omul fără cosmetizare.
Într-o lectură ezoterică, piatra poate fi înțeleasă ca materie interioară aflată într-o stare de potențialitate. Alchimia occidentală a folosit, în diferite contexte, limbajul transformării materiei pentru a vorbi despre transformarea omului, iar această analogie poate deveni fertilă și pentru lectura masonică, fără a confunda însă tradițiile și fără a pretinde că Masoneria este pur și simplu o formă de alchimie. Materia brută trebuie cunoscută înainte de a fi transformată. Întunericul trebuie recunoscut înainte ca Lumina să poată fi înțeleasă în profunzime. De aici apare o idee esențială: nu poți lucra asupra unei pietre pe care refuzi să o vezi.
Există oameni care vor să devină mai buni fără să accepte să afle mai întâi ce anume îi face să fie mai puțin buni. Vor să dobândească Lumina, dar evită orice privire către propriile zone obscure. Vor înțelepciune, însă nu suportă să fie contraziși. Vor Fraternitate, dar numai cu Frații care le confirmă imaginea despre lume.
Aceasta este una dintre capcanele subtile ale vieții inițiatice: omul poate transforma chiar limbajul transformării într-un instrument de autoprotecție.
Poate vorbi despre Lumină și să rămână în întuneric, poate vorbi despre adevăr și să fugă de adevărul despre sine, poate vorbi despre Fraternitate și să fie incapabil să ierte.
Într-o Lojă autentică, Piatra Brută nu este doar un simbol individual, ea devine și o oglindă colectivă. O Lojă este alcătuită din oameni aflați în diferite etape ale lucrării lor, cu istorii diferite, sensibilități diferite și niveluri diferite de conștientizare. Tocmai de aceea, Fraternitatea nu poate însemna uniformitate. Dacă toți ar trebui să gândească la fel, să vorbească la fel și să reacționeze la fel, nu am mai avea o comunitate de oameni care se construiesc reciproc, ci o copie multiplicată a aceleiași forme.
Fratele de lângă mine poate fi, uneori, piatra pe care nu vreau să o ating. Mă poate irita. Mă poate contrazice. Îmi poate arăta, fără să intenționeze, ceva ce nu vreau să recunosc despre mine. Iar atunci lucrarea devine mai dificilă. Pentru că este ușor să iubești Fraternitatea ca principiu, mai greu este să o practici cu omul care te provoacă. Aici se verifică inițierea.
Nu în discursurile solemne. Nu în titluri. Nu în numărul de grade. Nu în felul în care știm să recităm simbolurile. Ci în felul în care ne comportăm atunci când nimeni nu ne aplaudă, când pierdem o dispută, când altul primește recunoașterea pe care o doream noi, când suntem criticați sau când trebuie să întindem mâna către cineva cu care am avut un conflict.
Piatra Brută nu este doar ceea ce trebuie îndreptat, este și ceea ce trebuie învățat să poarte greutatea.
Un Templu nu este construit din pietre perfecte, ci din pietre care au fost lucrate suficient pentru a-și găsi locul în ansamblu. Această imagine spune ceva important despre Masonerie: perfecțiunea absolută a individului nu este condiția Fraternității. Ceea ce contează este lucrarea conștientă, responsabilitatea și capacitatea de a deveni mai potrivit pentru construcție. A fi Piatra Brută nu este o rușine, a refuza să mai lucrezi asupra ta este problema.
Poate că adevărata maturitate masonică începe în momentul în care omul încetează să mai întrebe „Cât de departe am ajuns?” și începe să întrebe „Ce mai am de înțeles?”. Prima întrebare caută o poziție. A doua păstrează deschisă lucrarea.
De aceea, Maestrul care se consideră terminat este deja într-un loc primejdios. Nu pentru că ar fi devenit lipsit de valoare, ci pentru că și-a închis instrumentele înainte ca opera să fie încheiată. Iar o operă vie nu poate fi închisă atât de ușor.
Există, poate, un moment în care piatra începe să semene cu forma către care a fost lucrată. Dar chiar și atunci rămân asperități, fisuri, zone necunoscute. Omul nu este o statuie. Este o ființă care continuă să se modifice prin întâlniri, pierderi, responsabilități, iubire, eșec și timp.
În cele din urmă, Piatra Brută nu ne întreabă cât de bine știm să fim Masoni, ne întreabă cât de mult suntem dispuși să lucrăm la omul care poartă numele nostru.
Iar răspunsul nu se află în Templu, în timpul unei singure seri. Se află în ziua următoare, în felul în care vorbim, în felul în care ascultăm, în felul în care ne ținem promisiunile și în felul în care ne purtăm cu un Frate atunci când nu mai avem nimic de câștigat de la el.
Piatra încă nu este terminată, nici omul. Și poate că tocmai această neterminare este una dintre cele mai autentice forme ale speranței inițiatice: faptul că, atâta vreme cât există conștiință, există încă loc pentru o lovitură mai atentă, pentru o suprafață mai bine înțeleasă, pentru o muchie care trebuie îndreptată și pentru o parte din noi pe care încă nu am avut curajul să o privim.
Lucrarea continuă.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
