Călin D. Costache: A te construi pe tine însuți
A te construi pe tine însuți este una dintre cele mai dificile forme de libertate, pentru că presupune să accepți că omul pe care îl numești „eu” nu este o operă încheiată, ci un șantier în care lucrează simultan voința, memoria, educația, rănile, alegerile, întâlnirile și propriile contradicții. Ne place să credem că ne cunoaștem pentru simplul motiv că locuim de o viață în aceeași conștiință. Dar familiaritatea cu noi înșine nu înseamnă neapărat cunoaștere. Uneori înseamnă doar obișnuință.
Masoneria introduce aici o imagine extraordinar de puternică: omul care își construiește propriul Templu. Nu un Templu din piatră, ci unul în care materia este caracterul, geometria este discernământul, fundația este principiul, iar lucrarea se desfășoară în timp, prin alegeri concrete. Simbolul nu spune că omul trebuie să devină altcineva. Spune ceva mai greu: trebuie să devină ceea ce poate fi, fără să se mai ascundă de ceea ce este.
CITEȘTE ȘI: Călin D. Costache: Piatra Brută și transformarea interioară
A te construi presupune, înainte de toate, să accepți materia de la care pornești.
Piatra Brută nu este o insultă adresată omului. Este recunoașterea unei stări de devenire. Ea poartă în sine posibilitatea formei, dar nu posedă încă forma către care se îndreaptă. În aceeași piatră pot exista asperități evidente și frumuseți încă nedescoperite. La fel este și omul. Are defecte pe care le vede toată lumea și calități pe care poate nici el nu le cunoaște. Uneori însă situația se complică: anumite defecte se ascund în spatele unor virtuți, iar anumite virtuți devin, prin exces, defecte.
Fermitatea poate deveni încăpățânare. Curajul poate deveni agresivitate. Loialitatea poate deveni orbire. Inteligența poate deveni vanitate. Disciplina poate deveni rigiditate.
De aceea, lucrarea interioară nu este o simplă operațiune de „eliminare a defectelor”. Este un exercițiu de discernământ prin care omul încearcă să înțeleagă ce trebuie păstrat, ce trebuie temperat, ce trebuie îndepărtat și ce trebuie transformat. Ciocanul și dalta sunt, în această lectură, mai mult decât instrumente ale construcției: ele reprezintă capacitatea de a interveni asupra propriei persoane cu suficientă forță pentru a produce schimbarea, dar și cu suficientă măsură pentru a nu distruge ceea ce trebuie păstrat. Lovitura fără discernământ nu construiește, doar rănește.
Într-o perspectivă ezoterică, construcția de sine poate fi privită ca o trecere de la omul dominat de automatisme către omul capabil să-și observe și să-și ordoneze interiorul. Diferitele tradiții inițiatice au folosit limbaje ale purificării, morții simbolice, renașterii, transmutării și iluminării pentru a descrie această schimbare de stare. Aceste limbaje nu trebuie confundate între ele și nici reduse la o singură doctrină, dar toate pot sugera aceeași problemă fundamentală: omul nu devine liber doar acumulând cunoaștere, ci atunci când începe să-și transforme relația cu propria existență.
Poți ști foarte multe despre tine și să nu te schimbi deloc. Cunoașterea devine inițiatică abia atunci când produce consecințe în comportament.
Aici apare diferența dintre informație și înțelepciune. Informația îți poate spune ce este un echer, ce simbolizează un compas sau care sunt principiile unei tradiții. Înțelepciunea începe atunci când aceste lucruri pătrund în felul în care iei o decizie, în felul în care tratezi un om mai slab decât tine, în felul în care reacționezi când ești nedreptățit sau când primești putere asupra altora. Un om poate cunoaște simbolurile și să nu fi înțeles nimic din ele.
Aceasta este una dintre marile capcane ale vieții masonice: confundarea familiarității cu transformarea. După suficient timp petrecut în Templu, anumite cuvinte devin familiare, anumite gesturi devin automate, iar anumite simboluri își pierd tocmai forța pe care o aveau la început. Omul ajunge să știe ce urmează înainte ca ceea ce urmează să mai însemne ceva pentru el. Ritualul continuă, omul, însă, poate să fi rămas pe loc.
A te construi pe tine însuți înseamnă să refuzi această stagnare. Înseamnă să nu consideri inițierea un eveniment consumat în trecut, ci o responsabilitate prezentă. Nu gradul trebuie să demonstreze că ai crescut, ci viața ta. Nu titlul trebuie să vorbească despre caracter, ci caracterul trebuie să facă inutilă demonstrația titlului.
Un Maestru nu este mai valoros pentru că știe să fie numit Maestru. Valoarea lui se vede în felul în care folosește ceea ce a primit.
Aici intră în joc și libertatea. Omul nu poate fi construit din exterior asemenea unei clădiri proiectate integral de altcineva. Poți primi instrumente, principii, exemple, avertismente și îndrumare. Poți avea un Maestru care să-ți arate unde este piatra prea aspră. Dar lovitura trebuie să fie dată de propria ta mână.
Nimeni nu poate lucra în locul tău.
Această idee este esențială pentru orice concepție serioasă despre inițiere. Dacă transformarea ar putea fi transferată, inițierea ar deveni simplă instruire. Or, instruirea poate produce competență; nu produce neapărat caracter. Poți învăța regulile unei Fraternități fără să devii fratern. Poți învăța discursul despre toleranță fără să poți suporta un om care gândește diferit. Poți vorbi despre libertate și să devii prizonierul propriului orgoliu. Construcția de sine începe exact acolo unde justificările încetează.
De aceea, omul trebuie să învețe să se privească și în momentele în care nu-i place ceea ce vede. Adevărata lucrare nu se desfășoară numai în fața virtuților noastre, ci și în prezența reacțiilor pe care am prefera să le ascundem: gelozie, teamă, resentiment, nevoie de validare, dorință de control, furie, superioritate. Nu pentru a ne condamna, ci pentru a nu deveni conduși de ele fără să știm.
Într-o lectură simbolică, întunericul interior nu trebuie demonizat. El trebuie cunoscut. Lumina nu este valoroasă pentru că distruge întunericul, ci pentru că face posibilă vederea și ceea ce vezi poate fi lucrat.
Aceasta schimbă și sensul fraternității. Dacă eu sunt o piatră aflată în lucru, atunci și Fratele de lângă mine este într-o asemenea stare. Nu am primit dreptul de a-i cere perfecțiune, pentru că nici eu nu o posed. Dar am primit responsabilitatea de a nu-i îngreuna inutil lucrarea. A-l corecta fără să-l umilesc. A-i spune adevărul fără cruzime. A-l sprijini fără să-l fac dependent. A-i respecta libertatea fără să devin indiferent. Fraternitatea nu înseamnă să ne construim unii pe alții după aceeași formă, înseamnă să ne ajutăm să devenim mai adevărați.
Poate că una dintre cele mai mari erori ale omului este să creadă că, odată ce a ajuns la o anumită etapă, lucrarea se poate opri. Dar viața continuă să aducă noi pietre, noi încercări și noi situații în care ceea ce credeam că am depășit revine într-o altă formă. Ceea ce ieri părea rezolvat poate deveni mâine o probă. Nu pentru că lucrarea ar fi fost inutilă, ci pentru că omul se schimbă odată cu ceea ce trăiește. A te construi pe tine însuți nu înseamnă să ajungi, în cele din urmă, la o versiune perfectă a ta, înseamnă să devii suficient de conștient încât să participi la propria devenire.
Poate că Templul interior nu este niciodată terminat. Și poate că tocmai de aceea merită construit. Fiecare zi aduce o nouă suprafață care cere șlefuire, o fisură care trebuie înțeleasă, o piatră care trebuie așezată altfel. Uneori lucrarea înaintează aproape imperceptibil. Alteori o singură experiență schimbă arhitectura întregului interior. Nu toate loviturile sunt mari, dar unele schimbă direcția.
Iar într-o zi, privind înapoi, omul poate descoperi că nu a devenit persoana pe care și-o imaginase la început. A devenit, poate, ceva mai dificil și mai adevărat: un om care știe că încă lucrează la sine, care nu mai confundă imaginea cu realitatea și care nu are nevoie să declare că a ajuns, pentru că încă ține dalta și încă ascultă piatra.
Warning: Attempt to read property "ID" on bool in /home/fluxinfo/monitorulzileimaramures.ro/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
