Călin D. Costache: Curajul de a ne privi sincer

Curajul de a ne privi sincer. A te privi sincer este mai greu decât a te judeca. Judecata poate fi rapidă, convenabilă și chiar elegantă: identifică o vină, formulează o explicație, pronunță o sentință și închide dosarul. Sinceritatea nu oferă această economie.

Ea obligă conștiința să rămână în fața propriului chip suficient de mult pentru ca imaginea cunoscută despre sine să înceapă să se destrame. Când omul își privește cu adevărat imperfecțiunea, nu mai poate separa atât de ușor ceea ce este de ceea ce pretinde că este. Atunci începe o lucrare mai dificilă decât simpla corectare a unui defect: începe demontarea justificărilor prin care defectul a fost protejat. Oglinda nu ne transformă, ne arată.

În sens inițiatic, aceasta este una dintre cele mai incomode funcții ale oglinzii. Ea nu adaugă nimic chipului și nu îi răpește nimic. Nu îl laudă, nu îl condamnă, nu negociază cu vanitatea celui care se privește. Tocmai prin această neutralitate devine simbolic severă. Omul poate suporta cu relativă ușurință critica unui adversar, pentru că poate pune critica pe seama intențiilor celui care o formulează; poate respinge observația unui superior, poate contesta argumentul unui egal, poate transforma orice reproș într-o dispută. Dar ce face atunci când observația vine din propria conștiință și nu mai poate fi atribuită unui dușman?

Aici începe dificultatea autenticului examen interior.

CITEȘTE ȘI: Călin D. Costache: A te construi pe tine însuți

Masoneria a înțeles, prin limbajul său simbolic, că omul nu este o operă terminată. Piatra Brută nu este o insultă adresată condiției umane, ci o recunoaștere lucidă a faptului că materia asupra căreia lucrăm conține simultan potențial și rezistență. Imperfecțiunea nu este simpla absență a perfecțiunii; este configurația concretă a limitelor, tendințelor, contradicțiilor și deformărilor prin care o ființă ajunge să fie ceea ce este. A spune despre cineva că este imperfect nu spune încă aproape nimic. Întrebarea adevărată este: în ce constă imperfecțiunea lui, de unde provine, cum se manifestă, ce consecințe produce și, mai ales, ce mecanisme interioare o mențin?

Acesta este momentul în care simbolul încetează să mai fie ornament și devine metodă.

Ciocanul și dalta oferă o metaforă de o precizie remarcabilă. Nu orice lovitură este progres și nu orice îndepărtare reprezintă o îmbunătățire. O persoană care încearcă să se „corecteze” fără discernământ poate ajunge să-și reprime sensibilitatea, spontaneitatea, vulnerabilitatea sau chiar capacitatea de a pune întrebări incomode, confundând disciplina cu mutilarea de sine. Dimpotrivă, omul care își justifică fiecare impuls în numele autenticității poate transforma sinceritatea într-un alibi pentru lipsa de autocontrol. Între aceste două excese se află lucrarea adevărată: nu distrugerea personalității, ci diferențierea între ceea ce trebuie depășit și ceea ce trebuie integrat.

Nu tot ceea ce doare este defect, și nu tot ceea ce ne place este virtute.

A privi sincer înseamnă, înainte de toate, să renunțăm la această clasificare comodă. Uneori, ceea ce numim „principiu” este doar preferința noastră apărată cu argumente morale. Uneori, ceea ce numim „demnitate” este orgoliu rănit. Alteori, „prudența” este frică, „fermitatea” este rigiditate, iar „independența” este incapacitatea de a primi ajutor. Aceste substituții semantice sunt periculoase tocmai pentru că nu seamănă cu minciuna. Ele sunt adevăruri parțiale îmbrăcate în explicații complete.

Aici poate fi găsită una dintre formele cele mai rafinate ale egoului: capacitatea de a-și construi o teorie favorabilă despre propriile slăbiciuni. Omul rareori se minte în mod simplu. De cele mai multe ori, își spune o versiune inteligentă a adevărului.

De aceea, autocunoașterea autentică nu este o simplă inventariere a defectelor. Este o investigație asupra mecanismelor prin care ne construim imaginea despre noi înșine. De ce ne irită anumite persoane? De ce unele critici ne afectează disproporționat? De ce simțim nevoia să demonstrăm într-un anumit context ceea ce, în alte împrejurări, pretindem că nu ne interesează? De ce succesul altuia poate produce în noi o umbră de neliniște, chiar atunci când conștiința noastră declară sincer că ne bucurăm pentru el?

Întrebările acestea nu sunt acuzații, sunt instrumente.

Într-o lectură esoterică matură, umbra nu trebuie confundată cu răul absolut. Ea reprezintă ceea ce conștiința nu a reușit sau nu a vrut să integreze în propria imagine. Umbra poate conține agresivitate reprimată, dorință, gelozie, frică, nevoie de recunoaștere, resentiment, dar și energii legitime care au fost deformate prin educație, traumă sau convenții sociale. Problema nu este simpla lor existență, ci faptul că ele pot acționa clandestin. Ceea ce refuzăm să recunoaștem în noi nu dispare. Își schimbă doar locul, și uneori ajunge să conducă din întuneric.

De aici se înțelege mai profund și sensul lucrării asupra Pietrei Brute. Nu este vorba despre a produce un om artificial de netezit, impecabil în exterior și gol în profunzime. A șlefui înseamnă a aduce materia într-o relație mai conștientă cu forma pe care o poate primi. Aceasta presupune răbdare, măsură și capacitatea de a suporta pierderea unor iluzii despre sine. Fiecare adevăr interior presupune o mică moarte simbolică: moare o explicație, o justificare, o imagine convenabilă, o superioritate imaginară. Nu este confortabil, dar confortul nu este criteriul adevărului.

Firul cu plumb introduce aici o altă dimensiune. Verticalitatea nu se măsoară prin impresia pe care o producem asupra celor din jur, ci prin raportarea la o axă. În plan moral, această axă poate fi înțeleasă ca distanța dintre principiile proclamate și comportamentul efectiv. Un om poate vorbi despre fraternitate și poate fi dominat de competiție; poate apăra adevărul în discurs și poate evita adevărul atunci când îl compromite personal; poate cere respect și poate fi incapabil să îl ofere. Contradicția nu îl face automat ipocrit. Dar refuzul de a o vedea îl împiedică să devină conștient de ea.

Adevărata verticalitate începe acolo unde încetează explicațiile convenabile.

De aceea, curajul de a ne privi sincer nu trebuie confundat cu brutalitatea față de noi înșine. Există oameni care își transformă introspecția într-un tribunal permanent, iar această practică poate deveni la fel de egocentrică precum vanitatea. Se analizează necontenit, își urmăresc fiecare slăbiciune, își reproșează fiecare abatere și ajung să fie captivi într-o preocupare continuă pentru propria imagine morală. Autocunoașterea devine astfel o formă subtilă de narcisism negativ.

Conștiința nu trebuie să fie nici tribun, nici avocat, trebuie să fie martor lucid.

Această poziție este mult mai dificilă. Ea presupune să poți spune: „Da, aceasta îmi aparține”, fără să adaugi imediat „dar am motive”. Presupune să accepți că poți avea intenții bune și efecte rele, că poți iubi și răni, că poți cunoaște o regulă și încălca tocmai spiritul ei, că poți avea o imagine înaltă despre virtute și, în anumite momente, să te comporți sub nivelul propriilor idealuri.

Omul autentic nu este cel care nu cade, este cel care nu mai are nevoie să pretindă că nu a căzut.

În acest punct, imperfecțiunea capătă o semnificație diferită. Ea încetează să fie o pată pe identitate și devine un teritoriu de lucru. Nu trebuie glorificată, dar nici ascunsă. Nu trebuie transformată în scuză, dar nici în condamnare definitivă. A o privi lucid înseamnă a-i recunoaște realitatea și a-i refuza autoritatea.

Poate că aceasta este una dintre cele mai profunde forme ale libertății interioare: să nu mai fii obligat să aperi imaginea pe care ai construit-o despre tine. Atunci oglinda devine suportabilă, atunci Piatra Brută poate fi atinsă fără teamă.

Iar lucrarea începe într-un loc mai puțin solemn decât ne-ar plăcea să credem: în clipa în care observăm o reacție pe care am prefera să nu o avem și, în loc să o justificăm, rămânem o secundă în plus în fața ei. Fără mască. Fără verdict. Fără spectatori.

Doar omul și ceea ce a descoperit despre el, de acolo, dalta poate începe să lucreze.

Un Frate printre Frați

Warning: Attempt to read property "ID" on false in /home/fluxinfo/public_html/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114