Există momente în care istoricul este silit să-și întrerupă dialogul cu trecutul, nu din lipsă de vocație, ci din cauza insistenței prezentului. Prezentul se strecoară printre paginile trecutului, insistând, uneori imperios, să fie ascultat. Istoricul simte că prezentul îl scoate din arhive și cărți, obligându-l să ia act de pulsul realității, nu doar să-l consemneze. Nu este doar o iritare de moment, ci un conflict interior între vocația intelectuală și agresiunea continuă a realului politic. Pentru un istoric, mai ales unul care lucrează cu idei, principii și structuri de lungă durată, această presiune a prezentului este cu atât mai greu de ignorat.

CITEȘTE ȘI:  Sărăcia cuvintelor

Trăim într-un asemenea timp, în care realitatea politică se interpune brutal între cercetare și reflecție, cerând o poziționare lucidă, chiar dacă incomodă. Unul dintre acele timpuri în care cuvântul stabilitate devine un refren omniprezent golit de conținut, rostit cu solemnitate, folosit mai curând pentru a apăra inerția decât echilibrul, care se transformă în ecoul unei monotonii care încearcă să umbrească adevărul și să amâne deciziile care contează.

Refrenul repetitiv al stabilității se apropie de ceea ce unii numesc „limbă de lem”: o expresie goală, menită mai degrabă să justifice inerția, decât să genereze sens. Un cuvânt care capturează perfect tonul mecanic și golit de conținut al discursului politic. Se invocă „stabilitatea” fără să ofere soluții reale, iar exprimarea, fără încărcătură critică, face auditoriul să simtă imediat artificialitatea și rigiditatea retoricii.

Totodată, repetarea obsesivă sugerează manipulare și inerție, fără a fi nevoie de explicații lungi. Astfel, „stabilitatea” a devenit un clișeu important, care induce un fals dramatism, se manifestă ca o inflație retorică, egală cu golirea de sens: o formulă utilizată pentru declarații banale, pentru reacții tardive și pentru opinii deja cunoscute. Dacă vechea „limbă de lemn” era ideologică, rigidă și solemnă, cea de astăzi a devenit emoțională și isterizantă.

CITEȘTE ȘI: Sub steaua lui Eminescu: omagiu etern culturii române

„Stabilitate” a devenit un „cuvânt-paravan”, folosit nu pentru a descrie o stare reală a societății, ci pentru a bloca orice formă de responsabilizare democratică. În limbajul politic actual, stabilitatea nu mai înseamnă echilibru instituțional sau încredere publică, ci menținerea cu orice preț a unei formule de putere epuizate. Se repetă ca un refren, uniform, greoi, încercând să acopere ecoul deciziilor amânate și al responsabilităților neasumate

În discursul cotidian al puterii – guvernați, parlamentari, președinte -, cuvântul stabilitate a fost ridicat la rang de virtute supremă. Stabilitatea este invocată obsesiv pentru a intimida și a justifica inacțiunea: nu alegeri anticipate, nu critici și chiar … „nu revoluții” (!), pentru a descuraja orice formă de contestare democratică: nu manifestații, nu crize politice – toate, chipurile, „de dragul stabilității”. În realitate, acest refren ascunde o confuzie gravă între stabilitatea statului și stabilitatea puterii. Prima este o valoare democratică autentică, cea de-a doua, un reflex de conservare politică.

În fapt, această retorică nu protejează societatea, ci doar imaginea unei coaliții care și-a pierdut busola. Experiența unor state europene recente, precum Bulgaria, arată clar că alternanța guvernamentală și ajustările democratice nu zdruncină statul de drept. Dimpotrivă, ele servesc la reechilibrarea lui.

CITEȘTE ȘI: Oameni vulnerabili în termeni cantitativi

Exemplul Bulgariei este extrem de grăitor tocmai pentru că demontează această retorică alarmistă. Au existat guverne succesive, căderea unor guverne, alegeri anticipate. Au arătat că alternanța guvernamentală, chiar frecventă, nu echivalează cu haosul. Alegerile anticipate, sau reconfigurarea majorităților parlamentare nu au suspendat statul de drept și nu au deturnat obiective strategice majore. Dimpotrivă, aceste mecanisme au funcționat ca supape de reglaj ale unei democrații aflate sub presiune.

Toate acestea au avut loc fără prăbușirea statului, fără suspendarea democrației și, esențial, fără a compromite obiective strategice majore, inclusiv parcursul european și, în mod particular, cel monetar: aderarea la moneda europeană.

Faptele arată clar că alegerile anticipate nu sunt o catastrofă, ci un instrument democratic normal atunci când legitimitatea politică este erodată. Ceea ce este cu adevărat destabilizator nu este schimbarea guvernului, ci persistența unor politici greșite, lipsa asumării erorilor, ruptura dintre discurs și realitatea socială, și transformarea „stabilității” într-o dogmă de conservare a puterii, nu a binelui public. Ceea ce pare durabil însă fără fundament, se dovedește fragil; și ceea ce se proclamă ordine fără asumare nu este altceva decât o tăcere grea, în care realitatea se strecoară și așteaptă să fie recunoscută.

Adevărata instabilitate nu este produsă de schimbare, ci de refuzul schimbării atunci când direcția este greșită, din refuzul de a recunoaște și corecta direcțiile greșite. O astfel de coaliție nu devine mai legitimă invocând stabilitatea. Dimpotrivă, cu cât refuză mai mult testul democratic, cu atât confirmă că stabilitatea invocată este una artificială, de suprafață, menținută prin frică, oboseală civică și apeluri morale ipocrite. O golește de sens. Stabilitatea fără responsabilitate, fără adevăr și fără capacitatea de a recunoaște erorile, se transformă într-o formă de inerție politică, periculoasă pe termen lung. Și astfel, o ordine aparent stabilă, dar nelegitimă, se transformă în vulnerabilitate.

CITEȘTE ȘI:  România unită pe hârtie, dezbinată în suflet: testamentul lui Iuliu Maniu

Istoria ne arată că ordinea fără asumare morală și fără transparență este doar o amânare a crizei inevitabile. Ne arată că ordinea impusă „în numele stabilității” a precedat crize majore. Ordinea care nu se sprijină pe încredere publică și pe asumare morală, nu este durabilă. Ea doar amână inevitabilul și amplifică ruptura dintre conducători și societate.

Acest intermezzo nu este un manifest, nu vrea să fie o judecată, ci o constatare lucidă. A numi lucrurile pe nume nu înseamnă subminarea „stabilității”, ci întărirea sensului ei autentic, o onorează. A numi lucrurile pe nume nu destabilizează societatea, ci dimpotrivă, este una dintre puținele forme de loialitate autentică față de Cetate.

CITEȘTE ȘI: Un an al bunului-simț? Speranța fragilă a unei Românii care își caută echilibrul

Niciun cetățean nu poate rămâne indiferent atunci când concepte fundamentale sunt deturnate semantic pentru a justifica politici greșite și blocaje democratice. Claritatea în recunoașterea realității nu simplifică gândirea, ci o maturizează. Este o asumare a responsabilității civice. Deoarece ordinea fără dreptate nu este stabilitate, ci inerție; iar inerția este preludiul crizei. De aceea, marile sisteme nu cad pentru că sunt contestate, ci pentru că refuză să se corecteze.