Călin D. Costache: Masonul dintre ideal și realitate
Masonul dintre ideal și realitate. Între omul pe care ni-l imaginăm atunci când vorbim despre virtute și omul care suntem într-o zi obișnuită se întinde un teritoriu mult mai vast decât ne place să recunoaștem. Acolo se desfășoară adevărata lucrare masonică.
Nu în imaginea idealizată a Fratelui fără cusur și nici în solemnitatea cuvintelor rostite sub bolțile Templului, ci în tensiunea dintre principiul pe care îl afirmăm și reacția pe care o avem atunci când respectarea lui începe să ne coste. Idealul este limpede tocmai pentru că este abstract. Realitatea este dificilă pentru că poartă chipul omului concret, cu memoria, orgoliul, interesele, oboseala și contradicțiile sale. Acolo începe lucrarea Masonului: nu în perfecțiune, ci în confruntarea dintre ceea ce afirmă și ceea ce face.
Masoneria propune un model de om care lucrează asupra sa prin intermediul rațiunii, al disciplinei morale și al simbolismului inițiatic. Dar orice model poate deveni periculos atunci când este confundat cu o descriere fidelă a realității. Omul concret nu este o figură geometrică. El nu este permanent drept, măsurat și lucid și nici nu reușește întotdeauna să transforme principiile în comportament. Oscilează. Uneori înțelege, dar nu aplică. Alteori aplică fără să înțeleagă suficient. Se întâmplă să cadă tocmai în domeniul în care credea că devenise puternic. Această contradicție nu anulează lucrarea; dimpotrivă, o face necesară.
CITEȘTE ȘI: Călin D. Costache: Cunoașterea de sine, primul Templu
Piatra Brută este, poate, una dintre cele mai oneste reprezentări ale condiției inițiatice, deoarece nu pretinde că omul ar fi deja ceea ce aspiră să devină. Ea nu simbolizează un individ pe deplin armonizat, ci materia asupra căreia trebuie exercitată o lucrare conștientă. Se impune însă o precizare esențială: Piatra Brută nu reprezintă doar suma defectelor, ci totalitatea posibilităților unei persoane înainte ca aceasta să-și fi ordonat suficient forțele interioare. În ea coexistă potențialul și rezistența, contradicția și posibilitatea transformării, materia încă neșlefuită și forma către care poate tinde.
De aceea, Masonul nu ar trebui să se întrebe necontenit dacă este un om bun. Întrebarea cu adevărat serioasă este alta: ce face atunci când descoperă că nu este omul care credea că este?
Un ideal moral incapabil să supraviețuiască întâlnirii cu propria imperfecțiune rămâne o imagine decorativă. Adevărata probă apare atunci când omul își descoperă invidia, vanitatea, susceptibilitatea, nevoia de control, dorința de recunoaștere sau tendința de a-i judeca pe ceilalți. În acel moment, simbolurile încetează să mai fie confortabile. Echerul nu mai este doar un instrument așezat solemn în Templu, ci devine întrebarea dacă măsurile pe care le aplicăm altora sunt valabile și pentru noi înșine. Compasul nu mai este o simplă emblemă, ci întruchipează problema limitelor pe care trebuie să le impunem propriilor impulsuri. Firul cu Plumb devine un mijloc simbolic de verificare a verticalității morale, a concordanței dintre principiul afirmat și comportamentul concret. Instrumentele încep să ne confrunte cu propriile contradicții, nu prin cuvinte, ci prin comparația dintre ceea ce susținem și ceea ce înfăptuim.
În aceasta constă una dintre subtilitățile tradiției masonice: simbolurile nu ne indică doar ceea ce ar trebui să devenim, ci ne ajută să observăm distanța dintre ceea ce suntem și ceea ce pretindem că dorim să devenim. Conștientizarea acestei distanțe poate genera rușine, însă rușinea nu este suficientă. Ea poate reprezenta începutul lucidității sau se poate transforma într-o altă formă de preocupare pentru propria imagine. Dacă omul își descoperă o slăbiciune și se limitează la a o deplânge, lucrarea sa nu a început cu adevărat. A transforma slăbiciunea într-un obiect al observației, apoi într-o problemă de disciplină și, în cele din urmă, într-un exercițiu repetat de formare a caracterului înseamnă a intra în procesul autentic al devenirii. Masoneria nu presupune dispariția contradicțiilor, ci asumarea responsabilității față de ele.
În acest sens, Masonul se află permanent între ideal și realitate. Idealul îi oferă direcția, în timp ce realitatea îi pune la încercare hotărârea. Fără ideal, lucrarea se degradează în adaptare comodă și renunțare la exigențele morale. În absența contactului cu realitatea, idealul riscă să se transforme în fanatism moral sau într-o iluzie despre propria persoană. Între aceste două repere se situează discernământul, facultatea interioară fără de care orice principiu poate fi aplicat mecanic, iar orice virtute poate degenera în propria caricatură.
Chiar și fraternitatea trebuie înțeleasă în această perspectivă. Este ușor să fii fratern cu cel care gândește asemenea ție, te respectă, te apreciază și nu îți amenință imaginea de sine. Dificultatea începe atunci când Fratele devine contradictoriu, incomod, imperfect sau chiar nedrept. Abia în asemenea împrejurări se poate observa dacă fraternitatea a rămas o formulă ritualică ori s-a transformat într-o disciplină morală. Fraternitatea autentică nu presupune renunțarea la discernământ și nici tolerarea necondiționată a oricărui comportament. Ea cere capacitatea de a distinge între persoană și conflict, între demnitatea umană și eroare, între corectarea unei conduite și disprețul față de cel care a greșit. Această distincție este dificilă tocmai pentru că presupune stăpânirea propriilor reacții și renunțarea la satisfacția condamnării.
La fel se întâmplă în cazul toleranței. A accepta o idee care nu ne deranjează spune prea puțin despre capacitatea noastră de a fi toleranți. Toleranța devine o adevărată probă atunci când întâlnim o concepție care ne contrazice identitatea, interesele sau certitudinile. În asemenea momente, suntem tentați să transformăm diferența în vină și dezacordul în acuzație. Masonul ar trebui să fie capabil să păstreze distanța necesară dintre dezacord și demonizare. Nu este obligat să accepte orice idee, dar are datoria intelectuală de a o examina cu luciditate și de a încerca să o înțeleagă, fără a considera că simpla respingere îl scutește de această obligație.
Aceasta este una dintre formele discrete ale libertății interioare: capacitatea de a spune „nu sunt de acord” fără a transforma, prin acest simplu fapt, interlocutorul într-un dușman.
În plan ezoteric, această tensiune poate fi interpretată prin relația simbolică dintre Lumină și Umbră. Lumina inițiatică nu își dobândește valoarea prin eliminarea instantanee a întunericului interior, ci prin capacitatea de a-l face vizibil. Ceea ce este ascuns poate deveni obiect al cercetării; ceea ce este cercetat poate fi înțeles; ceea ce este înțeles poate fi supus unei discipline conștiente. Niciuna dintre aceste etape nu se produce însă automat. Simbolul indică o direcție, dar omul este cel care trebuie să parcurgă drumul. Inițierea poate deschide o perspectivă asupra propriei conștiințe, însă transformarea rămâne dependentă de efortul, sinceritatea și perseverența celui care o caută.
De aici rezultă o concluzie mai puțin confortabilă: uneori, omul poate folosi Masoneria pentru a evita tocmai lucrarea pe care aceasta i-o cere. Poate acumula un vocabular inițiatic bogat și poate rămâne superficial. Poate transforma simbolismul într-un refugiu intelectual, discutând despre alchimia interioară fără să-și cerceteze resentimentele. Poate vorbi despre moartea simbolică fără să accepte renunțarea la o vanitate concretă. Poate interpreta misterele și, în același timp, să rămână prizonierul propriilor automatisme.
Aceasta este una dintre formele subtile ale autoamăgirii: cu cât vocabularul devine mai elevat, cu atât există riscul ca distanța dintre discurs și conduită să fie mai greu de observat. Erudiția simbolică nu garantează maturitatea morală, după cum familiaritatea cu ritualul nu constituie, prin ea însăși, dovada unei transformări interioare. Cunoașterea poate deveni un instrument al devenirii, dar se poate transforma și într-un mijloc de a ascunde față de sine ceea ce refuzăm să schimbăm.
De aceea, Masonul care se află între ideal și realitate trebuie să păstreze o anumită neîncredere față de propria imagine. Nu este vorba despre o neîncredere distructivă, care paralizează voința, ci despre o vigilență lucidă. El trebuie să știe că poate avea dreptate și, totuși, poate greși în felul în care își apără dreptatea. Poate săvârși o faptă bună din motive amestecate și poate descoperi că orgoliul se ascunde uneori chiar în spatele unei acțiuni nobile. Trebuie să fie capabil să observe cum dorința de a fi recunoscut drept virtuos poate altera însăși virtutea pe care încearcă să o practice.
Aici începe maturitatea morală: nu în dispariția umbrelor, ci în capacitatea de a le recunoaște fără a le confunda cu întreaga identitate a celui care le poartă.
În fond, idealul masonic nu este o destinație la care omul ajunge definitiv, după care nu mai există riscul regresului. El reprezintă un reper de orientare, un principiu care permite evaluarea permanentă a propriei deveniri. Uneori ne apropiem de el, alteori ne îndepărtăm. Sunt momente în care judecăm limpede și momente în care suntem tulburați de propriile pasiuni. Esențial este să putem reveni la direcția asumată, fără a transforma abaterea într-o identitate permanentă și fără a folosi idealul ca armă împotriva celor care se află încă în propria lor lucrare.
Poate că aceasta este una dintre cele mai profunde forme ale umilinței inițiatice: să înțelegi că propria lucrare nu este niciodată atât de încheiată încât să poată deveni un motiv de superioritate față de ceilalți. Cel care își cunoaște limitele nu are nevoie să le ascundă în spatele unei imagini de perfecțiune și nici să transforme imperfecțiunile altora în argumente pentru propria superioritate.
Piatra rămâne piatră, dalta rămâne necesară, iar constructorul se află, în fiecare zi, în fața propriei lucrări. Aceste instrumente nu își pierd rostul odată cu trecerea timpului. Dimpotrivă, fiecare etapă a devenirii poate dezvălui imperfecțiuni care nu fuseseră observate anterior sau poate aduce la lumină dificultăți pe care omul le considera depășite. Lucrarea nu este o succesiune liniară de victorii, ci un proces în care progresul presupune revenire, verificare și corectare.
Masonul dintre ideal și realitate nu este omul care a rezolvat contradicția dintre cele două. Este omul care a învățat să trăiască lucid în interiorul acestei tensiuni, folosind idealul pentru a-și orienta devenirea și realitatea pentru a-și verifica sinceritatea. El nu își măsoară valoarea prin imaginea unei perfecțiuni presupuse, ci prin capacitatea de a reveni la lucrare atunci când descoperă că s-a abătut de la drumul ales. Uneori va reuși, alteori va eșua. Diferența nu constă în absența eșecului, ci în felul în care acesta este asumat și transformat într-o ocazie de înțelegere și îndreptare.
Chiar și eșecul poate deveni material de construcție, cu condiția să fie privit fără falsificare, fără justificări convenabile și fără teatralizarea regretului. Recunoașterea unei greșeli nu înseamnă slăbiciune morală. Dimpotrivă, ea poate reprezenta începutul unei responsabilități mai profunde, atunci când este urmată de schimbarea conduitei.
În cele din urmă, întrebarea nu este dacă Masonul va deveni vreodată omul ideal pe care îl evocă simbolurile. Întrebarea cu adevărat dificilă este ce va face, în fiecare zi, cu distanța dintre acel ideal și propria realitate. Va încerca să o ascundă sub aparențe respectabile sau o va transforma într-un motiv de cercetare și progres? Va folosi principiile pentru a-i judeca pe ceilalți sau va accepta ca ele să-i examineze mai întâi propriile fapte? Va considera că inițierea îi conferă un statut superior sau va înțelege că aceasta îi sporește răspunderea față de sine și față de comunitatea căreia îi aparține?
Acolo, între ideal și realitate, se află adevăratul șantier al devenirii interioare. Iar faptul că această lucrare nu se încheie definitiv nu îi diminuează valoarea. Dimpotrivă, tocmai caracterul ei neîncheiat îl obligă pe Mason să rămână vigilent, să-și cerceteze conștiința și să reia, ori de câte ori este necesar, lucrul asupra propriei pietre.
Adevărata măsură a Masonului nu este perfecțiunea pe care o proclamă, ci sinceritatea cu care își recunoaște imperfecțiunea și statornicia cu care continuă să lucreze asupra sa.
Warning: Attempt to read property "ID" on false in /home/fluxinfo/public_html/wp-content/themes/jannah/framework/functions/post-actions.php on line 114
